Puțini credeau în 2008, când criza abia începea să se contureze, că trei ani mai târziu va reprezenta în continuare principala problema economică mondială. Și totuși, trei ani mai tâziu ne aflăm încă în cea mai adâncă criză financiară de câteva generații. Trei ani în care viața economică a fost dată peste cap: emisiuni monetare de neimaginat, cantități gigantice de capital eliberate pentru a salva sistemul bancar mondial, cheltuieli bugetare extraordinare la nivel global, toate încercări disperate de a învinge recesiunea, sau, cel puțin, de a-i evita cele mai crunte consecințe.
Au fost trei ani în care piețele au oscilat brutal, o reflecție fidelă a confuziei și panicii noastre. Piața imobiliară nu s-a înjumătățit numai aici, în România, ci și în Statele Unite. Randamentele titlurilor de stat elvețiene au devenit negative – cu alte cuvinte investitorii sunt dispuși să plătească pentru a avea acces la siguranța titlurilor elvețiene, renunțând la orice posibil câștig!
Piețele internaționale nu știu dacă să se pregătească pentru deflație sau hiperinflație. Viitorul euro, și chiar al UE, este pus sub semnul întrebării în paginile Wall Street Journal și Financial Times. Ne vom concentra mai jos asupra Statelor Unite și Europei, întrucât împreună (încă mai) reprezintă aproximativ jumătate din produsul economic global, iar soarta lor este cel mai mult legată de a noastră.
Statele Unite
Această criza a fost provocată, într-adevăr, de o multitudine de cauze complexe. Unele dintre ele au fost rezolvate, dar altele sunt agravate de către soluțiile propuse. Creșterea exagerată a prețurilor imobiliare în Statele Unite – una dintre principalele cauze ale crizei – a fost deja rezolvată: valoarea locuințelor americane a scăzut cu aproape 50%, la niveluri ce nu au mai fost întâlnite de dinainte de anul 2000. Dar ceea ce nu s-a soluționat încă este faptul că datoria ipotecară totală americană reprezintă în prezent mai mult decât dublul valorii locuințelor deținute – și consecințele acestui fiasco vor afecta atât familiile, cât și sectorul financiar, pentru mulți ani de acum înainte.
Criza imobiliară este importantă deoarece americanii, și apetitul lor pentru cheltuială, este strict legat de valoarea locuinței. În vremurile bune, ei împrumută masiv și cheltuiesc imediat. În vremurile rele, reduc semnificativ cheltuielile și multi încep să renunțe la ipoteci (o dublă lovitură pentru bănci: 1) lipsa de venit din împrumuturi și 2) credite ipotecare neperformante). Averea americanilor constă în locuințele lor: 60% din americani nu dețin, în afara proprietăților imobiliare, decât foarte puține instrumente financiare; poseiunile urmărorilor 20% se împart egal între valoarea locuinței și instrumente financiare. Numai în cazul celor 20% rămași, majoritatea averii este reprezentată de titluri de valoare. Având în vedere performanțele pieței de capital și dezastrul pietei imobiliare, ambele motoare ale puterii de cumpărare a Americii au fost grav îngreunate, și consumul s-a prăbușit. Într-o țară unde acesta reprezintă 70% din economie, acest fenomen a reprezentat o lovitură foarte dură, explicând de ce va fi nevoie de mult timp pentru ca SUA să iasă din gaura pe care și-a săpat-o singură.
Îndatorarea guvernamentală rămâne astfel un ultim stimul potențial. SUA a cheltuit mii de miliarde de dolari americani în efortul de a menține economia pe linia de plutire. Și adevărul este că ne-au făcut tuturor o imensă favoare. Prea puțini dintre noi realizează cum ar fi arătat SUA și lumea, dacă SUA nu ar fi încercat să își rezolve problemele cu aceste uriașe cantități de bani. Dar acest lucru a implicat și altfel de costuri. Din momentul în care SUA a lansat programele sale de stimulare fiscală, sprijin către sectorul financiar (TARP) și Quantitative Easing (QE), dolarul american s-a depreciat cu aproximativ 30% față de francul elvețian, în timp ce aurul aproape și-a dublat valoarea. Practic, SUA și-a devalorizat moneda într-un ritm fără precedent. Consecințele acestui lucru nu sunt încă discutate în mod serios în paginile editorialelor din presa financiară, deoarece cea mai mare atenție este acordată zilele acestea Uniunii Europene, dar consecințe vor apărea fără îndoială, și este probabil să fie dure pentru înteaga lume, ținând cont că devalorizarea este cel mai bun mod de a-ți exporta recesiunea în alte zone economice.
Europa
Într-o oarecare măsură s-ar putea spune că problemele Europei au fost, cel puțin inițial, importate din SUA. Mediul de reglementare relaxat care a făcut posibil ca sectorul financiar american să creeze cantități astronomice de valori mobiliare ipotecare, a permis și băncilor europene să concentreze o cantitate impresionantă din aceste titluri toxice, în încercarea de a răspunde așteptărilor din ce în ce mai lacome ale piețelor de capital. Băncile europene însă nu numai că au înmagazinat valori mobiliare ipotecare ce au hrănit creșterea imobiliară în SUA, dar au și acumulat o expunere foarte mare la datoria guvernamentală a statelor de la periferia UE, care au au mari dificultăți. Problemele Europei s-au cristalizat în cea mai complicată criză bancară din istorie. Țările din zona euro nu pot, probabil, finanța singure o asemenea recapitalizare extinsă a sectorului bancar. Soluția este să dezamorseze criza datoriei de stat care a înghițit Grecia, Irlanda și Portugalia, și care acum amenință Spania și chiar Italia. Singurul mod în care se poate realiza acest lucru este prin crearea unei uniuni fiscale, pe lângă uniunea monetară deja existentă. Completarea lipsurilor Tratatului de la Maastricht, care a dat naștere monedei Euro, este singurul mod sigur și sustenabil de a combate această criză bancară nemaîntâlnită.
La începutul anilor 90, când s-a dezbătut Tratatul de la Maastricht, au fost ignorate sau tratate în mod superficial câteva aspecte importante. Când se instituie o uniune monetară, nu poate exista o discrepanță prea mare între ratele de creștere, competitivitate și îndatorare ale țărilor membre, deoarece mai devreme sau mai târziu aceste dezechilibre vor distruge întreg sistemul. Grecia, Irlanda și Portugalia sunt toate bune exemple.
O Europă în două viteze, divizată pe baza apartenenței la zona Euro, este inevitabilă și dezirabilă ca prim pas al integrării, și prinde rapid formă cu fiecare zi care trece. Cheia va fi ca această integrare să fie realizată înainte ca piețele să împingă Europa în prăpastie (un risc deloc nesemnificativ, chiar în creștere!).
Din nefericire, Europei îi lipsesc, deocamdată, politicieni cu combinația de viziune și pragmatism necesare pentru a realiza o uniune cu adevărat coerentă și durabilă. Germania, Franța, Italia și Spania se confruntă toate cu alegeri naționale în următoarele 24 de luni, ceea ce face și mai dificil pentru actuala clasă de lideri să facă alegerile dure necesare pentru o mai adâncă integrare. De fapt, viitorul Europei este acum la mâna unor interese mărunte de ordin electoral ale membrilor săi mai puternici. Clar, lucrurile se vor înrăutăți în Europa înainte de a lua o turnură pozitivă. Dar cred că în final, o vor face. Ministrul german al finanțelor a vorbit recent la o conferință despre necesitatea revizuirii tratatului UE pentru a permite integrarea mai profundă a cărei lipsă se simte grav. De asemenea, au loc discuții din ce în ce mai numeroase cu privire la euro-obligațiuni comune, care ar putea juca un rol esențial în rezolvarea problemei.
Stimulare vs. Austeritate
Presupunând că Europa reușește să facă pași pe calea unei mai strânse integrări și să reintre pe linia de plutire, va face acest lucru evident sub îndrumarea Germaniei, care în ultimii ani a propus cel mai vehement măsuri de austeritate ca soluție a crizei economice din țările aflate în criză în prezent și nu numai.
Austeritatea implică, desigur, reduceri drastice ale cheltuielilor guvernamentale și un regim fiscal spartan. în vreme ce, pe termen mediu spre lung, acest lucru poate produce ajustările necesare și pune bazele unei creșteri sustenabile, este un medicament foarte amar, mai ales când este administrat brusc și sub o mare presiune a timpului. Mai mult, pe termen scurt, este clar că afectează consumul, înrăutățind criza și făcând rambursarea datoriei și mai dificilă.
Cealaltă abordare, susținută în prezent de Statele Unite, este de a stimula ieșirea din criză prin cheltuirea oricăror sume necesare pentru a opri prăbușirea economiei. Dar, mai mulți bani cheltuiți înseamnă o creștere a îndatorării guvernamentale, deficite mai mari, o monedă în depreciere etc. Astfel, pe de o parte, austeritatea vine însoțită de o perioadă dureroasă, și nu neapărat scurtă, de ajustare, în timp ce stimularea vine cu promisiunea unui termen scurt mai ușor, dar cu perspective pe termen mediu și lung mult mai dificile. Suntem practic în situația de a alege răul cel mai mic!
Ceea ce este clar este că viitorul va fi dificil și, cel mai probabil, destul de dureros, indiferent de soluția aplicată. Lecțiile pentru România sunt clare: marja pentru greșeli este din ce în ce mai mică. Avem nevoie disperată de o clasă politică dornică și capabilă să conducă această țară alegând și aplicând mixul corect de politici și investiții necesare pentru a pune România pe o temelie economică sănătoasă.