Acţionarul majoritar al unei echipe de fotbal trăieşte jocul că un parior. El a pariat pe echipa sa şi ştie că va câştia bani la fiecare gol marcat (sau va pierde, la fiecare gol primit). Primarul care finanţează clubul din surse publice are emoţii în timpul meciului numai dacă este suporter; el va gândi, în acelaşi timp, ca un suporter – reuşita sau eşecul nu îl vor afecta la buzunar.
Este în firea lucrurilor ca echipele de fotbal să fie deţinute de persoane private. Aşa se întâmplă în toate ţările dezvoltate, aşa funcţionează cel mai eficient sistem existent până astăzi.
Totuşi, în acest moment nu putem elimina primăriile din fotbal. Ar însemna să rămânem practic fără Liga 1, unde 9 din cele 14 competitioare primesc fonduri de la administraţiile locale.
Această situaţie poate fi una de tranzit, până la venirea unor investitori privaţi care să preia echipele, dar aceştia întârzie să apară, pentru că sportul rege stă prost la cele trei puncte necesare supravieţuirii şi succesului, legate strâns între ele: Bani, Performanţă, Public.
Fotbalul profesionist din România a generat în 2014 venituri totale de 66 milioane de euro. Campionatul 2014 – 2015 a avut peste 1 milion de spectatori, în timp ce meciurile din Cupa Ligii Adeplast au întrunit peste 80.000 spectatori.
E mult, e puţin, e mai bine sau mai rău decât înainte? Nu se ştie. Datele de mai sus au fost puse la dispoziţia presei de actuala conducere a Ligii Profesioniste de Fotbal. Am solicitat cifre din anii precedenţi, dar oficialii LPF au spus că acestea pur şi simplu nu există. Până acum nu şi-a bătut nimeni capul cu aşa ceva.
Iată o piedică în calea organizării fotbalului românesc ca o afacere rentabilă. Nu ştim de unde am plecat, ştim unde ne aflăm (e totuşi un prim pas pozitiv) şi e foarte greu să estimăm unde vom ajunge, câtă vreme nu avem informaţii despre evoluţia de până în prezent.
Site-ul Premier League cuprinde, printre altele, un document pdf cu date privind ediţia de campionat 2014-2015, atât tehnice (de exemplu referitoare la numărul de jucători şi provenienţa acestora) cât şi financiare (de exemplu un tabel defalcat cu total şi categorii de plăţi către cele 20 de cluburi participante).
Am ales la întâmplare site-urile a două echipe de mijlocul clasamentului din Anglia. Everton (locul 11 anul trecut) are o pagină cu rapoarte financiare din 2003 şi până în 2015, iar West Ham United (locul 12) – din 2010 şi până în 2015. De acolo aflăm investiţii, costul total al jucătorilor transferaţi, venituri defalcate pe surse, profit etc.
Ne place sau nu, poate părea sau nu de domeniul fantasticului, aceştia sunt adversarii împotriva cărora trebuie să luptăm, ba chiar să-i şi învingem, dacă vrem să mai avem vreodată un fotbal puternic. Şi ştiţi de ce? Pentru că suntem în Europa şi pentru că ne aflăm în secolul 21.
Fotbalul va atrage bani dacă tribunele vor fi pline şi meciurile televizate vor face ratinguri ridicate. Altfel investitorii şi sponsorii vor fugi, pentru că nu vor avea nimic de câştigat. Iar echipele noastre le înfruntă pe cele occidentale nu numai pe teren (când mai apucă vreun tur preliminar în cupele europene) ci şi în piaţa de entertainment.
Acum românii au acces la Internet şi televiziune prin cablu, pot urmări orice meci doresc. Deja Real Madrid, Barcelona, Juventus, Milan, Manchester United au fan-cluburi în România. Tinerii nu mai admiră vreo vedetă locală (ca pe vremuri oltenii pe Balaci, piteştenii pe Dobrin sau arădenii pe Domide), ci stau cu ochii ţintă la Cristiano Ronaldo sau Messi.
Performanţă-public-bani. Acesta e triunghiul pe care diriguitorii sportului rege trebuie să îl lărgească, mărindu-i laturile. Dar mai întâi să le măsoare. Chiar dacă banii sunt puţini, foarte puţini, măcar să-I punem pe masă şi să-i drămuim bine.
