Pentru prima dată, Washingtonul – până mai ieri, principalul susţinător al Kievului şi iniţiator al Grupului – participă ,,low profile’’ la o reuniune extrem de importantă a acestuia, potrivit EVZ

Decizia a aparținut președintelui Trump și nu a fost o surpriză. Este în firea lucrurilor și un argument în plus pentru cei care susţin narativul privind noul curs al politicii externe americane. Reducerea angajamentului american în Ucraina este doar o componentă a acestuia. Nici măcar cea mai importantă.

În Europa, s-a interpretat drept o concesie făcută Kremlinului, dar în realitate este un mesaj – ca multe altele, pe diverse paliere – din noua matrice politică trumpistă. America evaluează ipoteza renunțării la primatul său în apărarea Europei și în consecință, la comanda trupelor NATO din vechiul continent, pe care Trump nu o consideră necesară. Este vorba de un segment al reformei Alianței care, la rândul său, este ,,partea europeană’’ a noii paradigme de politică externă a Statelor Unite.

Primordialitatea Americii, într-o regiune a lumii în care interesul Washingtonului s-a diminuat considerabil, a devenit o povară pentru contribuabilul de peste Atlantic. Impozitele sale vor merge spre Pacific. Chiar și ,,jocul’’ taxelor vamale din ultimele săptămâni este o expresie a acestei stări de lucruri, dar aici povestea cu contribuabilul are o cu totul altă conotație.

Patru coordonate ale noii politici externe americane

În cele ce urmează, voi încerca să analizez, punct cu punct, cauzele și proiecția în viitor a acestei surprinzătoare paradigme, pornind de la realitățile trecute și prezente. Nu asistăm doar la un ,,punct de inflexiune’’ în politica americană, ci la o ,,inversare de drum’’, probabil benefică Washingtonului şi preşedintelui Trump, dar în mod sigur generatoare de instabilitate în Europa și nu numai

1.    Neîncrederea în organizațiile și alianțele internaționale, pe care le consideră birocratice, ineficiente și mari consumatoare de resurse financiare.

Dacă ne uităm puțin în jur, putem să-i dăm dreptate. Semnale veneau încă din anii primului mandat al lui Trump, când a adoptat o atitudine conflictuală față de Națiunile Unite și agențiile acestei organizații. SUA s-au retras din Consiliul drepturilor omului al ONU și a redus considerabil finanțarea controversatei UNRWA. După preluarea puterii la 20 ianuarie, au urmat OMS și Acordul de la Paris. Vor fi și altele.

În opinia lui Trump, legea fundamentală în relațiile internaționale nu este cooperarea – aceasta poate exista, dar are un rol secundar – ci competiția. Fiecare țară ar trebui să-și urmărească interesele și obiectivele până în punctul unde are capacitatea și forța să o facă. Se oprește acolo unde se va lovi de interesele unui stat mai puternic. Avantajul –  cel puțin, în aceste vremuri – este al Statelor Unite.

Nu se poate spune că nu ar exista dialog multilateral în concepția lui Trump, dar acesta este suma algebrică a raporturilor bilaterale. Alianțelor economice, politice, diplomatice sau militare formale, create pe termen lung, Trump le preferă negocierile bilaterale, personale, cu liderii mondiali – puternici sau periculoși – unde are posibilitatea să pună în balanță forța Statelor Unite. Trece astfel, cu ușurință, peste prevederile restrictive ale tratatelor internaționale sau chiar peste limitele impuse de Congresul american sau de Curtea Supremă.

Acest mod de lucru deligitimează diplomația clasică, dar aduce în prim plan un nou mod, personalizat, de a concepe sistemul relațiilor internaționale, lăsând la o parte hățișul birocratic.

2.    Termenul ,,America first’’ – atunci când vorbim de politica externă a noii Americi – este expresia unei priorități strategice interne, cu o imensă valoare electorală în cazul lui Donald Trump. În esență, exprimă o tentă izolaționistă și a fost folosită, în forme similare, de mai mulți președinți până la Trump, mai ales în campaniile electorale: Woodrow Wilson, Eisenhower, Ronald Reagan.

The Donald i-a adăugat și sloganul MAGA, care definește succint ,,era Trump’’ în comparație, depreciativă desigur, cu administrațiile trecute. Revenind la idee, în politica externă, ,,America first’’ este un mix de protecționism, unilateralitate și …cinism, justificat cu generozitate de președinte pentru publicul intern. În viziunea lui, lumea este o arenă în care înțelegerile între puteri înlocuiesc acordurile multilaterale. Ceilalți, inclusiv în cadrul NATO – ca să ne referim la ceva ce cunoaștem mai bine – devin ,,clienți plătitori’’.

Taxele vamale, de exemplu, sunt prezentate ca instrumente de protecție a economiei americane, dar în realitate sunt unelte pentru disciplinarea ,,clienților’’ și atenționarea până la descurajare a rivalilor. În concluzie, ,,America first’’ înseamnă afirmarea primatului Statelor Unite fără a cheltui resurse diplomatice și militare și fără a acorda o prea mare importanță dreptului internațional.

3.    Abordarea expansionistă și promovarea unei politici de supremație în raport cu alte națiuni. Trump nu a făcut un secret din ambițiile sale expansioniste. Dimpotrivă. Interesul pentru teritorii ca Groenlanda, Canalul Panama sau Gaza a făcut înconjurul mapamondului. De fapt, președintele a pregătit terenul – și justificarea – pentru acțiuni care, în cazul primelor două, chiar vor avea loc în timpul acestui mandat. Și nu oricum, ci prin consens.

Cazul Canalului l-am prezentat într-un articol anterior. Cu siguranță, The Donald va găsi soluții favorabile inițiativelor sale  într-un dialog direct cu Copenhaga, Nuuk și Ciudad de Panama. Va face propuneri care nu vor putea fi refuzate. Nu va fi vorba de o anexare. Se va schimba doar statutul acestor teritorii într-un sens dorit de președinte.

În esență, obiectivele teritoriale ale președintelui reflectă o viziune îndrăzneață, dar controversată în ceea ce privește politica externă a noului Washington. Extinderea teritorială este interpretată drept o soluție în fața provocărilor economice și geopolitice cu care se confruntă Statele Unite de cel puțin un deceniu. Deocamdată, Trump a lăsat doar să se înțeleagă că teritoriile în discuție ar rezolva unele probleme ale Americii. Nu va trece mult și va lansa ideea că trecerea lor sub controlul Washingtonului este o condiție sine qua non a securității naționale.

Evoluțiile din ultimii ani, mai ales în regiunea de nord a globului, ar justifica această abordare. Groenlanda, de exemplu, este un pivot important în ,,jocul politic’’ din Oceanul Arctic, unde acum America are un rol periferic.

Desigur, implementarea inițiativelor lui Trump va întâmpina rezistență enormă în plan extern și chiar intern. Contextualizarea și ,,metabolizarea’’ acestora de către comunitatea internațională sunt la început, dar ,,bulgărele’’ lui The Donald a început să coboare de pe colină și se va opri odată cu atigerea obiectivelor.

4.    Erodarea structurală a Alianței Nord-Atlantice. Acest punct are doar o  importanță regională, dar am considerat necesar să-l prezint în mod distinct, ca fiind egalul celor de mai sus întrucât înfluențează în mod direct și covârșitor, securitatea noastră, a europenilor.

Din modul cum se comportă acum, adăugat celui din primul mandat, rezultă că pentru președintele Americii, angajamentele pe linia NATO sunt obligații costisitoare care nu mai aduc beneficii directe sau indirecte Statelor Unite.

Europenii trăiesc într-o ,,bulă de securitate’’ susținută de puterea militară a Washingtonului al cărui preț este achitat de contribuabilul american. Mai mult, acești aliați – i-a numit chiar ,,paraziți’’ – se opun inițiativelor sale cum ar fi ,,planul de pace’’ negociat cu Rusia, pentru … Ucraina. În ,,era Trump’’, această situație nu poate să dureze.

În altă ordine de idei, atitudinea Casei Albe față de Alianță pune sub semnul întrebării încrederea europenilor în capacitatea politică a Washingtonului de a reveni, cel puțin parțial, la modul de gândire post-Război Rece. Fără America, apărarea Europei, sau a unei părți a continentului, în fața unei eventuale agresiuni a Rusiei nu este sigură. Nivelul de integrare a forțelor europene – fără structura de comandă și resursele militare americane – nu permite o reacție pe măsură.

,,Cutremurul trumpist’’ a generat, cu mare întârziere, ,,Planul RearmEurope/ Readiness 2030’’. Cu toate eforturile membrilor UE și motoarele turate la maxim, ,,perioada de grație’’ va dura ani buni. Contextul strategic este complex și depășește capacitatea de înțelegere și acțiune a europenilor. O eventuală pace în Ucraina, peste capul ucrainenilor, respectiv scoaterea Kievului din joc cu masive pierderi teritoriale, lasă cale liberă forțelor rusești … spre vest. Adică, acolo unde au mai fost.