Strategia celor doi beligeranți angajați în conflictul din Ucraina - cu o minimă extensie în teritoriului Federației Ruse - are la bază o ipoteză, aceeași pentru amândoi, cu puține șanse de a deveni realitate: victoria deplină. Același lucru s-ar putea spune și despre o eventuală strategie privind realizarea unui acord de pace.
Imaginea de ansamblu actuală
Evoluția din ultima vreme – fie în teren, fie în plan diplomatic – evidențiază o reducere a intransigenței Kievului chiar dacă Zelenski prezintă aproape peste tot un ,,plan de victorie’’. Dacă ținem cont de declarații și mai ales de circumstanțele în care sunt făcute, ar fi vorba mai degrabă de un plan de încheiere a conflictului. Nu am folosit cuvântul ,,pace’’ pentru că în estul Ucrainei, vremea păcii a trecut de mult, scrie George Miloșan pentru evz.ro.
Cum se văd lucrurile de la Kremlin
Putin nu va accepta un compromis propus de Kiev, pentru că rușii ar interpreta acest fapt drept o cedare nepermisă a președintelui, mai mult decât o înfrângere a Rusiei. Privită retrospectiv din această perspectivă, ,,operațiunea specială’’ ar fi o aventură cu mulți morți.
O simplă incursiune în istorie ne arată că pentru modul cum s-a încheiat ,,criza rachetelor’’ din Cuba, în 1962 – punctul culminant al Războiului Rece – nu URSS-ul a fost găsită vinovată, ci lidership-ul PCUS – Biroul Politic – a cărui inițiativă a fost cel puțin hazardată. În politică nu se face așa ceva. Doi ani mai târziu, acesta s-a spălat pe mâini și l-a debarcat pe controversatul lider, deja compromis, Nikita Hrușciov.
Existența Rusiei depinde de victoria în Ucraina
Sprijinit de elita națională – interesată și practic, subjugată – Putin a reușit să convingă majoritatea populației că existența Rusiei depinde de victoria în Ucraina. Nu are importanță faptul că prin invadarea vecinului dinspre Europa s-a distrus sistemul de securitate și pace, înstalat după Războiul Rece, de vreme ce acesta a fost pierdut de URSS în favoarea Occidentului.
Victoria Moscovei în războiul de astăzi nu înseamnă doar cucerirea unui teritoriul, ci în primul rând blocarea aderării Ucrainei la NATO. Că aceasta este vremelnică, rămâne de văzut. În aceeași cheie ar trebui interpretată și aducerea la zi a doctrinei nucleare a Moscovei, anunțată de Putin la sfîrșitul lui septembrie.
Decizia definitivă ar urma să fie luată după alegerile prezidențiale din SUA. Oare de ce atunci? În rândurile de mai jos, voi încerca să analizez problematica aderării Kievului la Alianță, prin prisma acestor alegeri.
Factorii de care depinde rezistența Ucrainei
De cealaltă parte, lucrurile sunt mai complicate. Capacitatea Ucrainei de a continua rezistența depinde de trei factori. În primul rând este voința populației, care deși în scădere se menține la un nivel ridicat. Se simte însă oboseala acumulată în acești ani de război, accentuată de lipsa unor succese majore.
Al doilea factor este suprastrucural și cuprinde voința președintelui, a clasei politice, oligarhilor și armatei. Dacă îl lăsăm pe Zelenski de o parte, cunoscându-i capacitatea de rezistență și persuasiune – inclusiv la nivel psihologic – observăm că aici sunt multe necunoscute care fac din acest factor unul de mare risc. Tendințele centrifuge – vizibile dar și oculte – sunt incontestabile și doar teama – de aliații intransigenți și de rușii agresivi, deopotrivă – îi ține pe toți împreună.
Al treilea factor, cu influență hotărâtoare asupra primilor doi, este continuarea susținerii economice și militare din partea Occidentului, care la rândul său, depinde de modul cum se va comporta Washingtonul după alegerile din noiembrie și instalarea noului președinte la Casa Albă.
Strategia Biden – (Harris) în Ucraina a fost mai mult o … tactică
Dacă va învinge doamna Harris, politica impusă de Joe Biden va continua pe aceeași linie, însă oboseala își va spune cuvântul și mă tem că pentru Ucraina s-ar putea aplica proverbul românesc ,,boală lungă, moarte sigură’’. Nu am argumente prea multe pentru a susține afirmația de mai sus, dar modul cum (nu) răspunde Harris la întrebări privind Ucraina, sau detașarea lui Biden – ocupat cu uraganul ,,Milton’’ – sunt relevante.
Poate chiar a ținut cont de ravagiile furtunii din sudul țării atunci când și-a amânat vizita de stat în Germania și participarea la reuniunea donatorilor de arme pentru Kiev, de la Ramstein. Alegerile nu se joacă în străinătate, ci în țară…iar Ucraina nu este un argument hotărâtor în campania electorală.
Privind problema în funcție de primii doi factori expuși mai sus, Ucraina va avea un handicap major în fața Rusiei care nu va mai putea fi compensat de ajutorul occidental, indiferent de consistența acestuia. Cu Trump la Casa Albă, situația nu este atât de simplă cum o prezintă dumnealui – ,,în 24 de ore se va încheia războiul’’ – ci intră într-o logică pe care Occidentul nu o mai controlează.
Strategia de până acum se axa pe determinarea – prin dotarea cu echipament a Ucrainei – unei creșteri constante a costurilor agresiunii din partea Moscovei – și implicit, reducerea beneficiilor agresorului – astfel încât Kremlinul să accepte un compromis. Nu a funcționat.
Cadența cu țârâita a trimiterii de echipamente către Kiev, ,,liniile roșii’’ stabilite a priori pentru aceste dotări, etapizarea lor, întârzierile și autorizarea tardivă a unor lovituri în teritoriul rusesc – toate pentru a se evita escaladarea conflictului de către Moscova – au avut un efect negativ asupra moralului armatei ucrainene. Dacă ținem cont de modul cum atacă rușii, escaladarea nu a fost evitată.
Cu Trump, această strategie se încheie
Cu Trump, această strategie se încheie. Probabil, va propune Kievului cedarea unor teritorii către Moscova în schimbul încetării ostilităților și obținerii unor garanții de securitate pentru ,,Ucraina rămasă’’. Nu exclud ca pentru Federația Rusă să aibă o propunere de tip ,,Ronald Reagan’’, respectiv un ,,Război al stelelor’’ mai pământean, pe dimensiune ucraineană.
În traducere: dacă nu acceptă, ajutorul pentru Ucraina va fi mărit substanțial, fără limite și ,,linii roșii’’. Cât mai pot duce ucrainenii. În acest context, ne ducem din nou cu gândul la arsenalul nuclear rusesc și noua doctrină a lui Putin.
Dar arsenal de acest fel aveau și Brejnev, Andropov sau Timoșenko. Reagan s-a dovedit un jucător de poker mai inteligent…și mai curajos. Ca politician, dar mai ales ca actor s-a descurcat ireproșabil…în politică. Nu era un intelectual – nici Trump nu este – dar avea o intuiție pe care doar 2-3 președinți din secolul trecut au avut-o.
Optimismul domnului Mark Rutte…
Indiferent de cine va câștiga alegerile în Statele Unite, pentru Ucraina există o speranță în persoana lui Mark Rutte, noul secretar general NATO, care lăsând-o în offside pe Harris – oricum ocupată cu campania electorală – a mers la Kiev în prima sa deplasare externă. Ca nimeni altul, i-a încurajat pe ucraineni să continue lupta împotriva agresorului.
În viziunea lui, se apropie momentul aderării Kievului la Alianța Nord Atlantică. ,,Pentru mine – a afirmat Rutte într-o conferință de presă alături de Zelenski – era important să vin aici și să spun răspicat poporului vostru că NATO este cu Ucraina’’. A mers chiar mai departe. ,,Ucraina este mai aproape de NATO ca niciodată și vom continua acest drum până când ve deveni membru deplin al Alianței. Ziua aceea nu este departe. Eu sunt favorabil. Rusia nu are nici drept de vot nici de veto’’. Probabil, spre deosebire de noi toți, Rutte este sigur că la Casa Albă se va instala Kamala Harris.
…și ,,modelul german’’ de aderare a Kievului la Alianță
Desigur, Mark Rutte era la curent cu ideea care circulă încă din primăvară în mediile diplomatice occidentale, privind aplicarea ,,modelului german’’ în procesul de aderare a Ucrainei la NATO, întors pe toate părțile de presă în ultimele săptămâni. Este vorba de crearea unui culoar de acces în Alianță așa cum s-a procedat cu Republica Federală a Germaniei în 1955, fără a se ajunge la un conflict al Alianței cu Rusia.
RFG a fost primită deși nu recunoștea RDG-ul – fosta zonă de ocupație sovietică – și nici frontiera sa cu această entitate statală aparținând lagărului socialist.
Pentru a face parte din NATO, Bonn-ul – capitala RFG era în orașul de pe malul Rinului, unde cancelarul Konrad Adenauer fusese primar până la venirea naziștilor la putere – se angaja să nu recurgă la forță pentru reunificare.
Înainte să-și termine mandatul la NATO, Jens Stoltenberg s-a referit pozitiv la ,,modelul german’’ ca exemplu pentru modul cum s-ar putea garanta securitatea unui stat fără o rezolvare definitivă a problemelor sale teritoriale. Mai mult, a menționat cazul Japoniei care se bucură de garanții de securitate din partea SUA, în ciuda disputei cu Rusia pentru Insulele Kurile.
Soluții posibile pentru Ucraina
În cazul Ucrainei, s-ar putea accepta aderarea la NATO a teritoriului sub controlul Kievului lăsând deschisă pentru viitor o negociere privind regiunile ocupate de Moscova.
Această soluție ar exclude un compromis cu Moscova permițând Ucrainei să beneficieze de garanții de securitate din partea NATO. Pentru asta însă, ar fi nevoie cel puțin de un armistițiu cu care Kremlinul nu va fi de acord cunoscând obiectivul Kievului și al Occidentului. Mai mult, va face tot ce-i stă în putință să nu fie aplicat. Și ar mai fi ceva.
În 1955, frontiera de est a Gemaniei nu era recunoscută dar era fixată. Astăzi, granița de est a Ucrainei este în continuă mișcare. Atunci, germanii din ambele state știau că la un moment dat va veni ziua reunificării. Partea din Ucraina care ar rămâne acum în Rusia, va fi acolo pe veci.