Experiența îndelungată a Japoniei cu pericolele și dezastrele a fost pusă greu la încercare când s-a confruntat cu triplul dezastru din martie 2011. Cu toate acestea, Japonia nu pare să aplice lecțiile învățate după dezastre și în cazul pandemiei COVID-19, potrivit The Conversation.

Când a fost nevoie de flexibilitate și luarea rapidă a deciziilor în pandemie, guvernul japonez a întârziat să ia decizii majore. Reacția sa a fost lentă și aproape insesizabilă. Odată cu începerea vaccinărilor, în iunie, Japonia pare că a preluat controlul asupra pandemiei, dar rămâne cu mult în urma celorlalte țări din G7.

Răspunsul lent, similar cu acțiunea paralizantă din timpul dezastrului nuclear din martie 2011, arată că experiența și expertiza în gestionarea dezastrelor nu se traduc automat în gestionarea bună a unei pandemii.

Triplul dezastru din 11 martie 2011

La 11 martie 2011, a avut loc în Japonia un puternic seism de magnitudine 9 pe scara Richter, cu epicentrul în regiunea Tohoku din Oceanul Pacific, urmat de un tsunami. Cutremurul este considerat drept cel mai mare din istoria Japoniei. În urma lui, a fost declarată stare de urgenţă nucleară în Japonia, din cauza unui dezastru nuclear la centralele nucleare Fukushima I şi Fukushima II.

Japonia are o lungă istorie și experiență la cutremure și tsunami și din această cauză e una dintre cele mai pregătite țări din lume. Dar, depășind toate previziunile, tsunami-ul din 2011 a distrus locuri considerate sigure, provocând pierderi numeroase de vieți și copleșind capacitatea de răspuns la dezastre.

Un val negru

Cutremurul a durar șase minute, care au părut o eternitate, dar nu a fost nimic în comparație cu ceea ce avea să urmeze. În unele locuri, primul val de tsunami a sosit în 30 de minute. Un tsunami care a semănat mai mult cu un perete de apă în mișcare decât cu un val din ocean.

Oamenii au descris tsunami-ul ca pe un val negru, un zid de apă, un nor de praf cu un sunet terifiant. Aproximativ 18.000 de oameni și-au pierdut viața în acel tsunami, o cifră care a ajuns la peste 20.000 când au fost incluse decesele produse ulterior.

Peste 400.000 de case au fost avariate, unele rămânând doar cu fundațiile de beton. Casele și alte clădiri au fost reduse la mormane uriașe de moloz.

În timp ce oamenii fugeau din calea tsunami-ului, în incinta centralei nucleare Fukushima Daiichi, lucrurile mergeau din rău în mai rău. Combustibilul din trei din cele șase reactoare de la instalația nucleară Fukushima Daiichi s-a supraîncălzit, provocând topiri ale miezului.

În încăperile reactorului au urmat multiple explozii de hidrogen gazos eliberat din vasele sub presiune. Imaginile televizate ale norilor radioactivi de fum de deasupra mormanelor s-au întipărit în memoria colectivă a lumii.

Particulele radiante au contaminat peste 1.000 de km pătrați, determinând 160.000 de oameni să părăsească regiunea. Și după 10 ani, există încă unele zone în care oamenii nu au voie să se întoarcă din cauza contaminării radioactive.

Efectele pe termen lung ale proiectelor guvernului de redresare

După un deceniu, rămân întrebări cu privire la efectele pe termen lung ale proiectelor guvernului de redresare și la schimbările aduse comunităților afectate de tsunami. Pentru recuperare, după 3 martie 2011, politicile guvernamentale s-au bazat pe compensarea standardizată a locuințelor deteriorate și pe sprijinul pentru locuințele noi.

În timpul pandemiei, politica de a trimite două măști către fiecare gospodărie niponă a fost un exemplu perfect de politică lentă, care nu răspundea la nevoile reale.

Pandemia nu a atins nivelurile dramatice de decese din alte state

Cu un număr oficial de decese COVID-19 de puțin peste 14.000, în Japonia pandemia nu a atins nivelurile dramatice din altă parte.

Sistemul de îngrijire a sănătății a fost solicitat pe alocuri, dar nu s-a prăbușit niciodată. Se poate spune însă că, în fața riscurilor incerte și a pericolelor, abordarea guvernului japonez față de COVID-19 și față de dezastrul nuclear prezintă unele asemănări, cu narațiuni oficiale modelate prin utilizarea informațiilor selective.

Japonia ne arată că experiența de gestionare a dezastrelor nu se traduce automat în gestionarea eficientă a pandemiei, cel puțin nu la nivel național.

Dar gestionarea și răspunsul japonez în cazul catastrofei sunt eficiente din punct de vedere tehnologic, cu expertiză și calcule precise și sisteme eficiente pentru a emite avertismente și a implementa măsuri de siguranță.