Astăzi, luni, s-a semnat la Ankara acordul interguvernamental de sprijinire a proiectului Nabucco. Au participat şefii de guverne ai Turciei, Bulgariei, României, Ungariei şi Austriei, precum şi preşedintele Comisiei Europene.
Acordul statuează doar sprijinul politic pe care ţările semnatare îl acordă implementării, construirii şi dezvoltării lui. Prioritatea europeană a ideii este dată de faptul că şeful Comisiei Europene a participat şi, chiar mai mult decât atât, a semnat documentul, angajând astfel CE în proces.
La eveniment au mai participat reprezentanţi ai Germaniei (implicată în realizarea proiectului), ai statelor din regiunea Caspică şi din Orientul Mijlociu (potenţiali furnizori), ai SUA, ai Băncii Europene pentru Investiţii (BEI) şi ai Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). Trebuie subliniată prezenţa Rusiei care a acţionat azi conform proverbului ţineţi prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape.
„Ţări occidentale cu bani, căutăm furnizori serioşi de gaz”
Până acum, singurul furnizor sigur este Azerbaidjanul, care poate trimite gaze prin conducta deja existentă care tranzitează Georgia. Pe viitor, sunt avute în vedere ţări precum Egipt (care va trimite într-o primă instanţă gaz prin sistemul de conducte Arab Gas, iar pe viitor prin conducta Levantină), pachetul de ţări din Asia Centrală reprezentat de Turkmenistan, Kazahstan şi Uzbekistan (care vor trimite prin conducta Trans-Caspică), dar şi Irak (aici fiind inclus şi Kurdistanul irakian).
Premierul turc Tayyip Erdogan a afirmat că în următoarele şase luni se va finaliza cadrul legal necesar implementării proiectului, după ce consorţiul care dezvoltă proiectul va încheia acorduri individuale cu fiecare stat participant. El a precizat că „interesul manifestat de statele care vor avea rolul de furnizori va creşte pe măsură ce facem mai mulţi paşi în direcţia realizării proiectului”.
Rolul-cheie al Turciei
Nu a fost selectată degeaba capitala Turciei pentru semnarea acestui acord. Turcia are un rol-cheie în dezvoltarea proiectului, dat fiind faptul că este coridorul principal de trecere a gazelor şi are şi rolul de punct nodal.
Rolul de coridor principal îi este dat de poziţia geo-strategică pe care o ocupă. Dacă, prin absurd, Turcia nu era de acord sau trebuia ocolită, soluţiile erau: o conductă pe sub Marea Neagră din Georgia până în România/Bulgaria (proiectul ucrainean White Stream) sau o conductă pe sub Marea Mediterană până în Grecia/Italia.
Bulgaria, România şi Ungaria formează pachetul ţărilor de tranzit membre UE. Statutul de membru UE şi NATO este un avantaj, ceea ce denotă un plus de securizare a traseului. Dacă Bulgaria nu ar fi fost de acord, traseul putea ocoli prin Grecia-Serbia-Ungaria. Dacă România sau Ungaria nu erau de acord, traseul o lua prin fosta Iugoslavie. Dezavantajul acestei regiuni este dat de faptul că doar Slovenia este membru UE (Croaţia urmează să fie în curând), iar numai Albania (poziţionată oricum non-strategic), Croaţia şi Slovenia sunt membre NATO. Dezavantajul net al Serbiei este dată de faptul că şi-a exprimat public intenţia de a nu avea ca obiectiv intrarea în NATO.
O interfaţă între Orient şi Occident
Rolul de punct nodal este dat de faptul că Turcia este receptacolul în care se colectează gazul venit din patru direcţii:
– dinspre Georgia (gazul din Azerbaidjan şi Asia Centrală);
– dinspre Iran (gazul iranian);
– dinspre Irak (gazul din Irak şi Kurdistanul irakian);
– dinspre Siria (gazul egiptean provenit iniţial din reţeaua Arab Gas).
La acest aspect mai trebuie subliniat faptul că Turcia poate fi interfaţa între UE şi zona Orientului Mijlociu. Nu numai ca poziţie geografică şi sigur nu ca element de marketing în turism. Cel mai bun exemplu este reprezentat de posibilitatea de contractare a gazului iranian. Turcia îl cumpără, apoi îl vinde în conductă. Oficial, gazul provine de la Turcia. De unde a făcut Turcia rost de gaz, o priveşte.
La fel şi cu Irakul, numai că regimul de la Baghdad post-Saddam Hussein este privit cu ochi buni de occidentali, iar atât kurzii irakieni cât şi irakienii sunt disperaţi să facă rost de banii atât de necesari reconstrucţiei.
Şi turcii se supără, nu-i aşa?
Având în vedere importanţa Turciei în proiect, poziţia inflexibilă a Franţei faţă de opţiunea europeană a Turciei pare stupidă, retrogradă şi ultra-conservatoare. Ca răspuns, Turcia a dorit să se implice în proiect cu condiţia ca Gaz de France să nu facă parte din Nabucco.
Astfel, poziţia mai mult electorală a lui Sarkozy a făcut Franţa knock-out încă din runda 1 a meciului energiei. În vestul continentului, mutarea greşită a Franţei a pus în avantaj Belgia şi Olanda, prin care va trece gazul în drumul spre adevăratul capăt al conductei: Marea Britanie.
DETALII
Citeşte şi: DOSAR CAPITAL.RO: Nabucco – implicaţii surprinzătoare la nivel global
