Îngheţarea cererilor de aderare la NATO ale Finlandei şi Suediei, ameninţare cu o nouă ofensivă contra forţelor kurde în nordul Siriei, tensiuni cu Grecia privind insulele din Marea Egee, refuzul de a impune sancţiuni împotriva Rusiei… Dacă Recep Tayyip Erdogan ar căuta să sfideze Occidentul pe teren diplomatic, nu ar proceda altfel.

Ce caută să obţină preşedintele Erdogan din partea NATO?

Când toate privirile sunt îndreptate spre Ucraina, preşedintele turc pare să caute să profite de asta avansându-şi pionii şi impunând condiţii în dosare foarte sensibile pentru americani şi europeni.

Astfel, în ciuda unor negocieri „constructive” şi unor „progrese” cu Turcia, luni, 21 iunie, o deblocare rapidă a candidaturilor Suediei şi Finlandei se anunţă compromisă cu o săptămână înaintea summitului Alianţei de la Madrid.

Ankara reproşează acestor două naţiuni, în special Suediei, apropierea de Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), care visează să creeze un stat kurd independent care să unească sudul Turciei, nordul Irakului, nordul Siriei şi vestul Iranului. Această mişcare kurdă, catalogată drept teroristă de Ankara, dar şi de Statele Unite şi Uniunea Europeană, duce o luptă de gherilă în Turcia din 1984.

Preşedintele turc spune că „aşteaptă măsuri concrete şi serioase” ale acestor două ţări înainte de a lua în calcul să le deschidă uşa Alianţei. Mai clar, vrea să-şi negocieze aprobarea, notează France 24.

În afară de PKK, Recep Tayyip Erdogan vrea ca aliaţii săi occidentali să ridice sancţiunile pe exportul de arme şi de tehnologie, decise la sfârşitul lui 2019 în urma operaţiunii turce lansate în nordul Siriei contra miliţiilor kurde. Acesta au luptat, cu sprijinul coaliţiei internaţionale conduse de Washington, împotriva jihadiştilor organizaţiei Stat Islamic.

„Când se referă la o nouă ofensivă contra forţelor kurde în nordul Siriei sau când ameninţă să blocheze aderarea Finlandei şi Suediei la NATO, Recep Tayyip Erdogan vrea să arate că el nu face compromisuri cu naţionalismul turc şi că şi poate impune agenda şi condiţiile, subliniază David Rigoulet-Roze, specialist în Orientul Mijlociu, cercetător asociat la Institutul de cercetări internaţionale şi strategice (IRIS) şi redactor şef al revistei „Orients stratégiques”.

Această supra-investiţie naţionalistă urmăreşte să compenseze dezastruoasa gestionare economică a ţării, să flateze baza şi să mobilizeze electoratul în perspectiva următoarelor alegeri care se anunţă mai curând complicate pentru el”.

Neîncredere şi supralicitare

Cu un an înaintea alegerilor prezidenţiale şi legislative din iunie 2023, această neîncredere şi supralicitare faţă de occidentali se pot dovedi rentabile pentru el electoral, în vreme ce criza economică şi inflaţia galopantă sunt în centrul dezbaterilor în Turcia.

Potrivit unui sondaj al German Marshall Fund publicat în aprilie, 58,3% dintre turci consideră Statele Unite „principala ameninţare contra intereselor turceşti”, în vreme ce 62,4% dintre ei estimează că europenii „caută să divizeze şi să dezintegreze Turcia, cum s-a întâmplat cu Imperiul Otoman”. Sunt şi 69,8% care cred că ţările europene au contribuit la întărirea organizaţiilor separatiste ca Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK).

„Recep Tayyip Erdogan este un adevărat animal politic, care acţionează pe scena internaţională ca un jucător de poker, adaugă David Rigoulet-Roze. Există adesea o miză de politică internă în spatele înfruntărilor cu occidentalii şi diferitele sale poze marţile pe scena internaţională nu sunt parţial decât o ajustare faţă de constrângerile interne şi interesele sale personale de păstrare a puterii”.

Erdogan „nu poate tăia punţile cu occidentalii”

Cu riscul de a se hrăni din crize internaţionale sau a-i crispa pe occidentali, cum a fost în ultimii ani referitor la foraje în Mediterana în zone contestate, dar şi la conflictul din Libia şi chestiunea rachetelor ruseşti S-400 cumpărate de Turcia în ciuda apartenenţei sale la NATO.

„E vorba de poziţii punctuale, foarte provocatoare, pentru că el nu poate tăia punţile cu occidentalii, nici crea o lume nouă pe placul lui, subliniază David Rigoulet-Roze. Recep Tayyip Erdogan nu ignoră faptul că primul partener comercial al Turciei rămâne Uniunea Europeană şi că Statele Unite au devenit, în 2020, al treilea client al exporturilor turceşti.

Mai recent, Recep Tayyip Erdogan a refuzat să impună sancţiuni contra Rusiei, de unde Turcia importă energie şi cereale şi cu care Ankara are relaţii deosebite în ciuda unor interese uneori antagonice, ca în Siria sau în Libia. Pe 8 iunie, l-a primit pe preşedintele venezuelan Nicolas Maduro, a cărui legitimitate nu este recunoscută de occidentali.

La începutul lui iunie, preşedintele turc a anunţat şi că pune capăt unor întâlniri regulate cu liderii greci pentru a facilita cooperarea bilaterală, potrivit unui acord încheiat în 2010. Turcia afirmă că Grecia staţionează trupe pe insulele Mării Egee încălcând tratate de pace semnate şi ameninţă să deschidă o dezbatere referitoare la suveranitatea lor.

„Putem avea impresia, în aparenţă, că el conduce jocul în faţa occidentalilor, dar în realitate, ei îi testează de fiecare dată pentru a vedea până unde poate merge şi dacă poate realiza o lovitură politică obţinând un câştig geopolitic pe eşichierul regional sau un câştig economic pentru a susţine finanţele ţării”, explică specialistul în Orientul Mijlociu.

„Situația preşedintelui turc nu este atât de confortabilă pe cât pare, pentru că îşi asumă riscul de a fi stigmatizat de toţi ceilalţi membri ai NATO şi a deveni oarecum ‘oaia neagră’ a organizaţiei”.

Turcia este indispensabilă

Dincolo de consideraţiile electorale, preşedintele turc caută să repună Turcia printre puterile care contează. Pe plan regional, dar şi internaţional.

„Recep Tayyip Erdogan este foarte nostalgic după măreţia otomană care are un ecou profund în psihicul turc actual, cu ideea potrivit căreia Turcia trebuie să redevină o putere recunoscută ca atare, în lipsa unui imperiu”, arată David Rigoulet-Roze. „Problema este că ambiţiile lui Recep Tayyip Erdogan sunt frânate de realitate, de vreme ce Turcia nu-şi poate permite să fie izolată, fiind în mare dificultate economică şi când puterea de cumpărare a turcilor se prăbuşeşte”.

Şi continuă: „or, contractul iniţial al AKP cu turcii era să asigure un nivel de viaţă în creştere, ceea ce a fost cazul timp de 20 de ani”, continuă specialistul în Orientul Mijlociu. „Dar nu mai este cazul astăzi. Acest lucru îl pune pe președintele Erdogan în dezacord cu electoratul său tradițional, de unde semnalele în direcţia monarhiilor petroliere din Golf, pe care însă le-a condamnat în ultimul deceniu”.

Prinţul moştenitor saudit Mohammed ben Salman, zis „MBS”, este aşteptat pe 22 iunie în Turcia în prima sa vizită oficială în ţară, în timpul căreia ar urma să fie semnate mai multe acorduri între cele două puteri regionale. Recep Tayyip Erdogan a fost deja, la sfârşitul lui aprilie, în Arabia Saudită, la aproape trei ani după disputa produsă de asasinarea jurnalistului Jamal Khashoggi la Istanbul.

Până la urmă, Recep Tayyip Erdogan ştie că Turcia, garanta convenţiei de la Montreux, [semnată în 1936, ea permite libera circulaţie în strâmtorile Dardanele şi Bosfor, ca şi în Marea Neagră, n. red.] este de neocolit din punct de vedere militar şi geopolitic pentru occidentali. Dacă apartenenţa sa la NATO ridică un semn de întrebare, atât de mult compromite ea extinderea alianţei în plin război în Ucraina, ei par condamnaţi la o coabitare cu omul forte de la Ankara.

„Când Turcia a devenit membră a NATO, eram într-o altă lume şi într-o configuraţie internă şi externă care nu mai are nimic de-a face /cea de azi/”, explică David Rigoulet-Roze. „În timpul războiului rece, ţara care apăra flancul sudic al Alianței era laică, anticomunistă, pro-occidentală şi pro-europeană. Situaţia s-a schimbat de când AKP şi Erdogan sunt la conducere şi reprezintă o putere islamico-naţionalistă care se vrea cel puţin nealiniată”.

„Cu siguranţă nu este momentul să repunem în discuţie rolul şi statutul Turciei în NATO, nu este în interesul nimănui, dar totuşi, creditul pe care ceilalţi membri i-l acordă nu mai este neapărat acelaşi, în mod clar”, conchide David Rigoulet-Roze. „Turcia rămâne indispensabilă în ochii Occidentului care caută s-o împiedice să acţioneze pe cont propriu, pentru că este o ţară balama: /între/ Caucaz, Orientul Mijlociu, Marea Neagră şi Europa”.