Această modificare de paradigmă a generat un proces de redistribuție a sferelor de influență la nivel planetar având în prim plan rivalii, mai vechi și mai noi, ai Washingtonului. Nu avem de-a face cu mai multe fronturi ale aceluiași război ci cu fronturi care compun un conflict pe mai multe continente în care aliații dintr-o regiune sunt dușmani în alta. Protagoniștii investesc capital geopolitic – obținut prin mijloace mai mult sau mai puțin pașnice – acolo unde se întrevăd cele mai mari câștiguri, care ulterior se reinvestesc pe frontul unde interesul geopolitic trebuie consolidat.

Suntem martori și protagoniști în același timp ai unei etape istorice în care alianțele, interesele și chiar termenii lingvistici utilizați până acum de comentatori și analiști nu mai corespund realității. Totul se schimbă mai repede decât am fi în stare să înțelegem. În cele ce urmează voi încerca să demonstrez aserțiunile de mai sus utilizând – într-un mod departe de a fi exhaustiv – unul din exemplele care mi-au atras atenția în ultimii ani. Este vorba de Turcia lui Erdogan, țara euro-asiatică și mediteraneeană care își proiectează viitorul pentru un orizont de timp gândit ,,chinezește’’. Dacă aș spune ,,pentru zeci de ani’’ ar fi prea puțin.

Libia, obiectiv primordial al Turciei

Scriam în urmă cu câteva luni că Libia este cheia de boltă a politicii Ankarei în Mediterana răsăriteană. Rămân de aceeași părere însă argumentele sunt tot mai multe și inițiativele Turciei mai complexe, cu bătaie lungă.

Activismul poli-direcțional al Turciei erdoganiene este în mod direct legat de interesele și competiția în care sunt angrenate statele europene – care i-au blocat aderarea la UE – beneficiare ale resurselor energetice provenite din Orientul Mijlociu și estul Maghrebului, respectiv din Libia. Dar nu Libia de azi, aflată într-o situație de instabilitate perpetuă, ci Libia viitoare, pacificată, poate chiar în ,,cooperare’’ cu Moscova.

Acest stat are o poziție centrală în arhitectura politicii externe a Ankarei în Mediterana. În 2019, teritoriul entității statale din vest, Tripolitania, aflată sub controlul guvernului legal de la Tripoli – GNA – a fost ocupată aproape total de trupele mareșalului Khalifa Haftar, liderul militar din Cirenaica, zona de est a țării, independentă de facto. Haftar, prieten al Rusiei lui Putin, era sprijinit de forțe aparținând grupului Wagner, trimise de Kremlin. Capitala Tripoli era pe punctul să fie ocupată iar guvernul demis și arestat. Era, de fapt, o lovitură de stat militară.

Occidentul se spală pe mâini, Turcia preia inițiativa

GNA a cerut ajutor Italiei, fostă putere colonială, dar Roma a refuzat orice implicare militară din motive ,,constituționale’’. Reale. Tripoli s-a adresat Turciei și a primit imediat ajutor militar din partea lui Erdogan. Haftar a fost respins și pentru că angajamentul (para)militarilor Wagner a fost minim. Dar a fost. Trupele turcești sunt și acum în Tripolitania și nu vor pleca prea curând. Poate niciodată. Rușii la fel, în Cirenaica. Aș spune că aceștia din urmă sunt chiar mai mulți și unii dintre ei se deplasează spre sud, în Niger și alte state din Sahel. Dar aici este o altă poveste.

În 2019, asul din mânecă al lui Erdogan a fost tocmai prezența grupului Wagner ca susținător al lui Haftar. Occidentul – în principal Washingtonul – a răsuflat ușurat. ,,Omul rușilor’’ nu cucerise capitala.

În noiembrie 2019, GNA a semnat un acord ,,energetic și de securitate’’ cu Ankara. Potrivit textului, zonele economice exclusive (ZEE) ale Turciei și Libiei se intersecteză în largul mării care le separă coastele. Acest acord este cheia strategiei Turciei în Mediterana de est pentru că îi conferă Ankarei – și aliatei sale Libia, care nu contează în ecuație – capacitatea de a controla tranzitul submarin de hidrocarburi spre Europa.

Erdogan devine ,,arbitrul strategic’’ al Mediteranei de est

La vremea acordului cu libienii, Europa era clientul voios al petrolului și gazului care veneau din Rusia. Despre conducte care pleacă de la zăcămintele din sud-estul Mediteranei se vorbea în surdină și toată lumea se mira cât ar fi fost de costisitoare. Războiul din Ucraina a schimbat datele problemei și, probabil, conductele de tranzit se vor construi în anii ce vin. Dar cu știința și mai ales, acordul lui Erdogan. Cu alte cuvinte, hub-ului energetic terestru de pe teritoriul Turciei, al rețelei de transport a hidrocarburilor caspice, i se va adăuga unul maritim. În apele Ankarei. Nici beneficiarilor europeni și nici producătorilor – Egiptul și Israelul – nu prea le convine situația.

După căderea lui Qaddafi, Libia a devenit teatrul unui conflict prin procură în care, din rațiuni interne ale lor, legate de extremismul islamic, unele state arabe din Golf – Qatarul, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită – Egiptul și Turcia susțineau formațiunile combatante. Prin Haftar, Moscova își exercita influența în Cirenaica.

În anii care au urmat după 2019, Turcia a reușit să anuleze influența țărilor arabe fără a le umili trâmbițându-și victoria în cele patru zări. S-a comportat ca un prieten – învingător, dar islamic – autor al unor performanțe politico-militare reale într-o zonă de maximă importanță pentru toată lumea: Mediterana orientală. Așa a obținut investiții de miliarde de (petro)dolari, clienți siguri pentru pentru dronele sale – ,,diplomația dronelor’’ despre care am scris anterior – și importante concesii geopolitice în Marea Roșie.

Obiectivul rămâne același: Marea Egee. Mijloacele se schimbă…

Judecând post-factum, Erdogan a transformat debarcarea în Libia – la solicitarea unui guvern legitim, să ne înțelegem – într-o oportunitate pentru consolidarea poziției Turciei în fața țărilor arabe și Rusiei, trimițând un mesaj și Atenei. Asigurarea stabilității – este drept, precară – a guvernului de la Tripoli, a devenit un obiectiv colateral. În plus, prin acordul cu libienii, și-a consolidat poziția în dosarul energetic european pe segmentul mediteraneean, lucru care n-a fost privit cu ochi buni la Paris, Roma și Atena.

Erdogan însă, țintește mai sus și gândește în perspectivă. Bătălia sa începe în Libia dar nu este doar pentru Libia. Este pentru Marea Egee, rana deschisă a Turciei post-otomane. Știe că victoria nu va fi obținută într-o confruntare între armatele Ankarei și Atenei. Acest timp a trecut. Agresiunea din Ucraina este doar o relicvă post-comunistă sau post-imperialistă.

Probabil vor trece ani buni, chiar decenii, până la realizarea obiectivului erdoganian iar liderul de azi va fi demult uitat. Dar ce vedem astăzi – în Africa, Balcanii de vest, Caucaz și chiar în Orientul Mijlociu – sunt segmente ale acestei bătălii.

Concluzii și … profeții

În Libia, Ankara și-a demonstrat capacitatea de a pune o anumită ordine într-un haos generalizat. În Caucaz, s-a impus drept putere pacificatoare după ce i-a înarmat și sprijinit pe azeri. Consecința indirectă a acțiunilor Turciei în această regiune este apropierea Armeniei de Occident, care se contabilizează în capitalele europene și mai ales la Washington. De Siria este mai aproape decât toți ceilalți protagoniști și își poate asuma rolul de ,,jandarm al unei păci viitoare’’ chiar utilizând o formă de ,,diplomație subversivă’’ cu Teheranul.

Închei prin a cita un scurt fragment din declarația lui Erdogan la sfârșitul întâlnirii cu primul ministru al Libiei, Abdulhamid Dbaibah, aflat zilele trecute în vizită la Ankara. ,,Suntem hotărâți să ne asigurăm victoria, noi și prietenii noștri, în Irak, Siria și Libia’’. ,,De asemenea, a adăugat liderul de la Ankara, Turcia va continua să-și apere drepturile În Mediterana orientală și Marea Egee’’.

Sintetizând datele și comentariile de mai sus într-un ipotetic context geopolitic regional – sau un gen de profeție fără pretenții – aș putea afirma că la un moment dat, cineva de la Washington sau din altă parte, ar putea spune turcilor: ,,sunteți foarte importanți pentru noi în regiunea aceea. Încercăm să-i convingem pe greci să vă cedeze câteva insule din Marea Egee’’. Iar turcii vor răspunde: ,,dacă suntem așa importanți, nu mai avem nevoie de voi. Știm ce avem de făcut’’. Utopie curată, nu?