În unele cazuri a fost, practic, inversată sarcina probei. Organele fiscale – în baza unor aprecieri subiective și lipsite de justificare – consideră că un anumit contribuabil este parte a unui circuit de fraudare al taxei și îi anulează acestuia dreptul de deducere, pe relația cu anumiți furnizori cu un comportament fiscal inadecvat. Și asta fără a se stabili anumite legături de cauzalitate și fără a lua în considerare dacă contribuabilul respectiv a respectat cerințele de formă și criteriile de fond obligatorii și necesare în vedere exercitării dreptului său de deducere al taxei. În acest context, contribuabilul trebuie să vină și să justifice că nu îi poate fi opozabil lui comportamentul fiscal al anumitor furnizori, despre care nu a avut cunoștință, mai ales în condițiile în care a îndeplinit toate diligențele necesare prevăzute de cadrul normativ în acest sens. În opinia mea, am spus-o, este momentul în care nu se mai aplică forța legii, ci legea forței: nu organul fiscal trebuie să demonstreze – desigur, în baza unor elemente certe și obiective, nu a unor supoziții – că un contribuabil este vinovat, ci contribuabilul trebuie să probeze că este nevinovat. Și atunci, cred că este firesc să ne întrebăm: a cui este practica abuzivă ? A Fiscului sau a contribuabilului? Cel mai bun răspuns în acest sens, cred că îl putem afla din conținutul hotărârilor judecătorești definitive date în aceste cazuri…
În plus, în mediul public, s-a vorbit foarte mult de noțiunea de gap de TVA, adică diferența între cât ar trebui să se colecteze teoretic la buget din TVA și cât se încasează efectiv. Această diminuare a gap-ului de TVA o apreciez ca fiind o măsură la îndemâna administrației fiscale, utilizată însă de către aceasta insuficient, dar mai ales – în multe situații – neprincipial și în dezacord cu regulile și mecanismele instituite atât prin directiva europeană în domeniu, cât și prin jurisprudența relevantă în cauză. Multiplicarea permanentă a informațiilor obligatorii înscrise în declarațiile fiscale de TVA (decontul de TVA 300, declarația informativă 394 sau fostul formular 088) nu au condus decât la creșterea sufocantă a birocrației și au avut chiar un efect de bumerang, prin inerția generată la nivelul administrației fiscale în raport de utilizarea eficientă, corelată și integrată a tuturor acestor informații, în scopul identificării contribuabililor cu risc atât de nedeclarare, cât și de neplată a TVA. În acest context, cred că rolul organelor fiscale s-a deplasat de la administrarea coerentă și sistemică a acestei obligații fiscale către acțiuni pompieristice de identificare aleatorie a unor mecanisme de fraudare de TVA, care au vizat recuperarea taxei fraudate inclusiv de la contribuabilii onești, care doar s-au aflat involuntar de a lungul unui lanț de tranzacții de acest tip.
Pornind de la aceste premise, cred că organele fiscale ar trebui să implementeze o procedură prin care să analizeze dacă contribuabilul care a emis factura și a colectat taxa justifică și realizarea efectivă a operațiunii în sine, iar (în sens contrar) să dispună corectarea facturii, prin emiterea unei facturi de stornare – după un model oarecum similar aplicat, după cunoștințele mele, în Bulgaria, fapt care a condus la o reducere a gap-ului de TVA. Implementarea unei astfel de măsuri ar conduce, teoretic, la stabilirea beneficiarului final al unui circuit documentar fictiv și obligarea doar a acestuia la plata taxei, fără a se mai genera distorsiuni pe întreg lanțul, inclusiv asupra contribuabililor de bună credință.
În plus, o astfel de măsură ar fi conformă atât cu directiva europeană, cât și cu jurisprudența în materie. Să nu uităm nici Hotărârea CEJ pronunțată în data de 21 iunie 2012 în Cauzele reunite 80/11 și 142/11, prin care se stabilește inclusiv faptul că o persoana impozabilă nu are obligația de a se asigura că emitentul facturii privind livrarea unor bunuri dispunea legal de bunurile respective și era în măsură să le livreze sau că acesta și-a îndeplinit obligațiile sale legale privind declararea și plata taxei în cauză.
Concluzia? Nimeni nu neagă dreptul autorității publice de a-și încasa veniturile fiscale care i se cuvin, cu titlu de TVA. Problema care se pune este ca acțiunile coercitive pe care statul este îndreptățit să le exercite în acest sens să vizeze strict persoanele direct responsabile de fraudarea taxei și efectele să nu se răsfrângă și asupra contribuabililor onești, care se pot interpune – involuntar și fără a participa activ – în cadrul unui eventual circuit de fraudare în domeniu. Nu cred că legislația și practica fiscală din România își pot permite ca un subiect atât de sensibil – cum este acela al exercitării dreptului de deducere al taxei – să încalce principiul neutralității taxei, reglementat explicit atât de directiva cât și de jurisprudența europeană în domeniu, și să constituie un element de apreciere atribuit interpretării arbitrare și neunitare – aș spune chiar abuzive, în unele situații – a organelor fiscale.
Articol realizat de Dragoș Pătroi, consultant fiscal
Acest articol a fost publicat în Top 300 Cei mai bogați români, ediția 2017, publicație disponibilă la chioșcuri începând cu 4 decembrie 2017
