Statul este un prost furnizor de bunuri publice. Argumentele sunt arhicunoscute.
1. Informația relevantă pentru decizia de producție a respectivelor bunuri este dispersată la nivel de individ, în comunitate, iar planificatorul central nu are acces decât la o mică parte din ea. Intervenția eficientă nu depinde de numărul de proceduri, de înființarea sau distrugerea de ministere sau departamente, de clarificarea lanțului de comandă etc. Intervenția eficientă depinde de modul în care sistemul coagulează informația particulară, circumstanțele de timp și loc, care există la nivelul actorului economic. SMURD, ISU și celelalte structuri însărcinate cu intervenția în caz de urgență funcționează centralizat, militarizat, pe bază de comenzi și informație disponibilă top-down. Iar tehnologia nu le salvează. Așa cum s-a văzut în cazul accidentelor din acest an (Apuseni și Siutghiol), informația pe baza căreia au acționat reprezentanții statului a fost mai proastă decât cunoașterea de care au dispus particularii.
2. Problema stimulentelor. Birocrația funcționează defectuos – și cu cât este mai stufoasă cu atât funcționează mai prost. Pentru că responsabilitatea se diluează între structuri, funcționari, organele de intervenție și acarul Păun. Dintre toate birocrațiile, birocrația statului are cele mai puține stimulente să funcționeze eficient, deoarece ea trăiește pe banii luați cu japca prin impozite de la cetățeni.
3. Problema calculului. Nu știm niciodată de câte bărci sau câini de salvare avem nevoie, dacă avem nevoie de vâsle sau de benzină, de elicopter sau de… drezină. Nu știm cum să distribuim resursele în teren. De ce? Pentru că nu avem prețuri. Achizițiile publice sunt un salt în beznă. Sigur, bine ar fi să ne permitem și autoșenilate pentru intervenții pe timp de iarnă, și drone, și 1000 de bărci cu motor, și câte un pompier sau polițist la fiecare colț de stradă. Dar acest lucru e imposibil. Societatea mai are și alte priorități în afară de a pompa bani în serviciile de urgență. De câte ori nu am auzit argumentul că statul a cheltuit exagerat pe diverse echipamente, dar prea puțin cu salariile doctorilor sau ale salvamontiștilor? De câte ori s-a spus că achizițiile publice au fost efectuate în bătaie de joc? În sectorul privat e mai simplu: compari încasările cu cheltuielile și vezi dacă îți permiți să cumperi cutare echipament sau să mărești salariile. Cheltuielile sunt raționale, pentru că altfel firma dă faliment.
Pentru toate aceste motive implicarea statului în producția diverselor bunuri și servicii, inclusiv a serviciile de salvare, este defectuoasă. Slăbiciunile ei sunt poate, uneori, mai greu observabile pentru că mulți din oamenii care lucrează în aceste servicii sunt practic niște eroi. Își sacrifică timpul și își riscă viața pentru a duce la îndeplinire în bune condiții misiunile care apar. Reforma ar trebui să urmărească descentralizarea, competiția, privatizarea. La momentul accidentului din Apuseni, aminteam că „SMURD însuși a apărut din voluntariat, nu pentru că a fost înființat de vreun guvern preocupat să livreze bunuri publice – dar el a degenerat instituțional într-un monopol de stat.“ Ne trebuie date empirice, avem nevoie să mai experimentăm cu monopolul ca să ne dăm seama că am mers într-o direcție greșită?
Bogdan Glăvan,
profesor de economie, autorul blogului logec.ro