Asta cu precizarea că fiscalitatea este un instrument, nu un deziderat. Unul care trebuie să stimuleze dezvoltarea economică a statelor, fiecare – reiterez – aflate într-o secvență proprie.
Este adevărat că în momentul de față așa cum arată fiscalitatea se poate discuta de o politizare a economiei, însă nu în acești termeni trebuie purtată discuția la nivelul Uniunii Europene în vederea unei armonizări. Pentru că, pornind de la principiile politice și neabdicând de la ele, nu neapărat e nevoie de o uniformizare a fiscalității, ci de o armonizare într-un conglomerat de state, unde politicile fiscale și structurale să varieze de la o țară la alta, ca să fie atinse criterii de convergență, atât nominală, cât și reală.
În aceste circumstanțe, nu inflația reprezintă neapărat o problemă , ci atingerea unei creșteri economice sustenabile. Și apropo de criteriile de convergență, pe care uniformizarea fiscalității face să nu mai fie atinse, când vorbim de ele e necesar să ne uităm nu la stadiul de dezvoltare al celor care aderă la euro, ci mai ales la cei ce au adoptat deja moneda și nu mai îndeplinesc condițiile, și, deci, teoretic, ar trebui să părăsească eurolandul.
Din fericire pentru ei însă, eurozona nu are mecanisme de ieșire, ci doar de intrare. Fapt pe care l-a sesizat, de altfel, și Otmar Issing, fostul economist-șef al Băncii Centrale Europene, unul dintre arhitecții zonei euro.
Conchid spunând că este o mare diferență între uniformizare și armonizare, fiindcă în cazul celei dintâi principala dificultatea e pe ce palier să se plaseze, pe cel al statelor emergente ori pe acela al țărilor dezvoltate. Iar armonizarea înseamnă, de fapt, ceea ce este important din punctul de vedere al unei Uniuni Europene solide economic, social, cultural și ca mentalitate – cu mențiunea că ultimele două elemente trebuie să fie promovate în spiritul și nu în litera lor.
Mai multe articole scrise de Ionuț Bălan puteți cti pe bloguluibalan.ro
