Puține comentarii oficiale despre eșecul înregistrat în proiectul Nabucco, de transport al gazelor naturale din regiunea caspică spre vestul Europei. Un eșec eminamente politic, care a dovedit că Rusia își menține influența în zona caspică, Uniunea Europeană nu are prea multe de spus în această chestiune, și România contează mai puțin decât are impresia, în ciuda faptului că a primit, în primăvară, asigurări din partea Azerbaidjanului că relațiile economice au întâietate.
În detrimentul Nabucco a fost preferată Transadriatic Pipeline (TAP), un traseu sudic, care trece prin Grecia și Albania până în sudul Italiei. Nabucco implica Bulgaria, România și Ungaria, cu punct final în Austria. Prima pierdere, pentru noi, apare prin Transgaz, transportatorul român care ar fi susținut 475 de km (din totalul de 1.329 km) de conducte ce traversau țara noastră. O altă pierdere, mult mai mare de data aceasta, este cea legată de securitatea energetică a țării, care și-ar fi asigurat, prin Nabucco, o sursă secundară de gaz ieftin, care să compenseze, fără să majoreze prețul final, producția internă.
„Prima lovitură pentru România în urma eşecului proiectului este în zona de siguranţă şi securitate a sistemului naţional de transport gaze. Adică, pierdem o componentă de securitate, ca urmare a sursei alternative pe care am fi avut-o. A doua este pe partea de cost, de şansă a reducerii preţului gazelor naturale. Azerbaidjanul ar fi oferit cele mai ieftine gaze naturale din zonă. Deci avem un impact asupra costului la nivelul consumatorului român şi, de asemenea, un impact asupra echilibrului faţă de Gazprom, care continuă o presiune artificială pe preţ, fără nicio legătură cu o raţiune de preţ, de piaţă“, ne-a declarat deputatul Iulian Iancu, președintele Comisiei pentru Industrii și Servicii din Camera Deputaților. În fapt, prețul gazelor din România este lovit din două părți: liberalizarea obligatorie a prețului de anul viitor, cerere a UE, și dependența de prețul pe care îl stabilește Gazprom și cu care nu avem nicio pârghie de negociere.
Alternative ca și inexistente
Pentru evitarea dependenței față de Gazprom, avem o șansă prin exploatarea gazelor de șist şi a celor din Marea Neagră. Numai că utilizarea acestora nu va fi posibilă înainte de 2020, adică mai târziu cu un an sau doi față de finalizarea estimată a Nabucco. Teoretic, mai avem o șansă: cea dată de AGRI, care, la fel, este o conductă conectată la gazul azer și merge până în Ungaria. În acest proiect sunt implicate, cu părți egale, patru țări: Azerbaidjan, Georgia, România (prin Romgaz de această dată) și Ungaria. Valoarea AGRI se ridică la 4-4,5 miliarde euro, în timp ce estimările pentru Nabucco săreau de 10 miliarde de euro.
Problema, și aici, este tot politică. Atâta timp cât deciziile se iau doar pe considerente și influențe politice, proiectul are puține șanse de realizare, după cum spune și Iulian Iancu, care se declară pesimist față de acest proiect.
Și ca și cum toate veștile negative nu ar fi de ajuns, Iulian Iancu ne mai dă una: pierderile din sistemul energetic național se ridică la 27% anual. Adică, 4,4 miliarde de dolari, pierderi pe lanțul producție-transport-distribuție, pentru care avem nevoie de un „Plan Marshall pentru eficiență energetică“, care să includă pe toată lumea, de la producători până la consumatorii finali.
Din păcate, la câtă voință politică avem, „Planul Marshall“ are la fel de multe șanse de realizare ca și AGRI. Adică foarte puține. Noi pierdem 27% în sistemul energetic, cea mai mare pierdere dintre toate sistemele energetice din Europa. Pierdem 4,4 miliarde dolari anual. Iulian Iancu, președintele CIS din CD