Istoricul englez John Robert Seeley a făcut afirmația faimoasă că Marea Britanie „a cucerit și colonizat jumătate din lume într-un acces de inconștiență”. În antiteză, Uniunea Europeană de azi își pierde pe nesimțite hegemonia post-război rece asupra Europei din cauza unui acces de concentrare excesivă.

Bruxelles-ul a fost într-atât de preocupat de sarcina aprofundării integrării UE încât a uitat să mai gestioneze și dezintegrarea vecinătății sale imediate.

Suntem bombardați continuu cu truismul cum că pe 24 februarie ne-am trezit într-o altă lume. Dar adevărul e că această „lume diferită” e alături de noi de multă vreme. Problema e că n-am prea vrut să o vedem.

Acum agresiunea Rusiei contra Ucrainei ne forțează să ne revizuim unele dintre supozițiile privitoare la viitorul Europei. Însă e clar că acest lucru se poate întâmpla doar prin reevaluarea trecutului. Cel mai bun mod de a înțelege cum e transformată politica internațională este să ne concentrăm, cu șocul invaziei viu în minte, pe unele evoluții majore din ultimii 30 de ani. Din păcate, semnificația profundă a multor astfel de evoluții ne-a scăpat până acum.

Să facem un experiment de gândire. Ne imaginăm că avem doi observatori cărora li se cere să prezică cum va evolua noua ordine europeană de după războiul rece. Unul e din Europa Centrală – Praga, să spunem – și i s-a spus că evenimentele din regiune vor defini viitorul continentului. Din perspectiva lui, viitorul e reprezentat de extinderea UE și transformarea societăților post-comuniste după modelul vest-european.
Celălalt observator e o femeie din Balcani. Viziunea ei e configurată de războaiele din fosta Iugoslavie și de convulsiile reconstrucției post-război. Din perspectiva ei, colapsul regimurilor comuniste a dus la ascensiunea unui naționalism etnic feroce. Democratizarea a venit la pachet cu conflicte violente și cu epurarea etnică.

Eșecul UE de a transforma și integra Balcanii,  punctul de plecare pentru o strategie viabilă

Această observatoare ar fi de acord cu regretatul antropolog american Clifford Geertz, care în 1995 prezicea că ordinea internațională nou-născută va fi definită nu de adoptarea generalizată a modelului occidental, ci de o obsesie pentru identitate și diferență. Agenda politică va fi stabilită nu de întrebarea „Când va adera Serbia sau Albania la UE?”, ci de „Ce este o țară dacă nu este o națiune?” și „Ce este o cultură dacă nu este un consens?”

Oare mă înșel dacă cred că observatoarea noastră din Balcani ne-ar ajuta să înțelegem Europa de astăzi mai bine decât observatorul din Praga? Nu este explicată mai bine starea noastră de paralizie surprinsă de reticența noastră de a admite că ceea ce am văzut în Balcani nu este nicidecum o fantomă din trecut?

Mai simplu spus, UE nu poate gestiona în mod eficient criza declanșată de atacul Rusiei asupra Ucrainei dacă ea nu-și va reevalua „experiența balcanică”. Rusia lui Vladimir Putin nu e Serbia lui Slobodan Milošević, iar Ucraina nu e Bosnia. Și totuși, eșecul UE de a transforma și integra Balcanii – în contrast cu succesul parțial obținut de Bruxelles în privința integrării Europei Centrale – este punctul de la care trebuie să înceapă construcția oricărei strategii viabile.

Trei lecții oferite de Balcani sunt de o importanță crucială

Apreciez că trei lecții oferite de Balcani sunt de o importanță crucială, susține Ivan Krîstev în The Financial Times.

În primul rând, integrarea europeană poate transforma state, dar nu poate construi state de la zero. În esența lui, proiectul UE e o tentativă de depășire a statului-națiune de secol 19. Însă la periferia Europei marea problemă este să construiești state-națiune funcționale. Tentativa de a substitui construcția de națiuni cu construcția de state (după modelul membrilor UE) a produs o reacție adversă.

Este relevant faptul că constituțiile balcanice centrate pe drepturile minorităților, adoptate sub influența UE în anii ’90, s-au dovedit a fi mai puțin eficiente decât constituțiile centrate pe majoritate adoptate de țările baltice. Cea mai nouă criză izbucnită la granița dintre Serbia și Kosovo este un indiciu că „soluțiile înghețate” lăsate de UE în Balcani se pot transforma ușor în noi puncte de conflict.

A doua lecție este aceea că destrămarea fostelor state comuniste federale a produs conflicte îndelungate și complicate. Un mare pericol pentru statele apărute în urma acestor conflicte este depopularea. Cu cât va persista mai mult războiul din Ucraina, cu atât mai puțini refugiați vor reveni în țară. Bosnia și-a pierdut 40% din populație din cauza războiului și a recesiunii post-război.

A treia lecție este aceea că, în clipa în care războiul se va opri, europenii își vor pierde interesul pentru periferie. Reconstrucția nici nu produce eroi, nici nu provoacă emoții puternice. Cinci dintre cele 27 de state UE nu recunosc nici acum independența Kosovo.

Iluzia pe care revoluțiile din 1989-1991 i-au creat-o Europei a fost aceea că, fiindcă se întâmplase ceva minunat și neașteptat – sfârșitul războiului rece și colapsul URSS -, ne-am format convingerea că știm la ce să ne așteptăm de la viitor.