După dezgustătoarea iniţiativă a lui Nicolas Sarkozy, întregul caz Opel arată cât de dogit sună retorica despre solidaritate în Uniunea Europeană.
Este deja un truism că momentele de criză ascut atenţia şi scot fie ce avem mai bun, fie ce avem mai rău în noi. E valabil şi pentru oameni, şi pentru companii şi ţări. Criza economică scoate ce e mai rău legat de proiectul european: ipocrizie, laşitate, lipsă de viziune. Falimentul iminent al gigantului american General Motors este acum fitilul care a reaprins flacăra demagogiei în UE.
Pentru a putea fi restructurată sub protecţia falimentului, GM trebuie să vândă, între altele, divizia europeană Opel AG/Vauxhall. Compania spune că are cu vreo trei fabrici în plus în Europa faţă de câte ar avea nevoie, conform Financial Times. Fiindcă oferă majoritatea garanţiilor la creditele de achiziţionare ale Opel AG, guvernul german are un cuvânt greu de spus cu privire la cine va putea cumpăra divizia. Cum este de aşteptat, ofertanţii se întrec în promisiuni de a lăsa operaţiunile germane ale Opel aşa cum sunt, nesacrificând niciun loc de muncă în ţara care are şi pâinea şi cuţitul achiziţiei. Cât despre locurile de muncă la Opel în restul Europei? Fiecare pentru el… Colac peste pupăză, Opel AG va pricopsi viitorul cumpărător cu pierderi brute de 3 miliarde de dolari. Altfel spus, cine va cumpăra divizia va avea nevoie de cât mai multă lichiditate. De aici rezultă şi mai multă putere de negociere pentru guvernul german, în detrimentul altor ţări europene care vor pierde locuri de muncă după tranzacţie.
După dezgustătoarea iniţiativă a lui Nicolas Sarkozy, care condiţiona sprijinul acordat fabricanţilor auto francezi de păstrarea locurilor de muncă din Hexagon, cazul Opel arată cât de dogit sună retorica despre solidaritate în UE. Pentru România, lecţia este despre importanţa vitală ca noi să avem o strategie coerentă şi agresivă, prin care să ne definim şi să ne apărăm interesele, precum şi echipe de oameni care să o execute pentru România, indiferent de afilierea lor politică.