Anthelme Collet s-a născut la 1785, în Belley, cu patru ani mai târziu de Brillat Savarin, regele mâncăcioşilor, și a fost unul dintre modelele lui Honoré de Balzac pentru personajul său „Vautrin”.
Când sub dimie sau sub sutana violetă, când în uniformă, aventurierul nostru dădu lovitură după lovitură, înşelând naivitatea, ori unde o întâlnea.
Isprăvile lui sunt atât de numeroase, încât ar fi cu neputinţă să le cităm pe toate.
Vom aminti numai pe cele mai importante, care sunt în acelaşi timp şi cele mai amuzante.
Aci preot, aci ofiţer, escrocul străbate toată partea de răsărit a Franţei, apoi pe aceea de la miază noapte, sporind considerabil lista celor păcăliţi şi scăpând cu bine din toate încurcăturile.
În sfârşit, iată capodopera carierei sale.
Întors la Paris, Collet izbuteşte, sub numele generalului conte de Borromes, să alcătuiască o comisie care să-i dea puteri depline pentru organizarea armatei din Catalonia, „cu autorizaţia de a lua de la diferite regimente pe ofiţerii cei mai distinşi, iar din tezaurele publice toate fondurile de care ar avea nevoie”.
Aceasta se petreceau în anul 1812. Franţa era adânc zdruncinată de dezastrul suferit în Rusia. Nimeni nu ştia precis care erau intenţiile împăratului cu privire la trupele rămase în Franţa.
Admirabil prilej pentru un aventurier genial! Collet, ajuns general, se aruncă cu trup şi suflet în vâltoarea epopeii…
La Valencia, de unde începe turneul, îşi creează un stat-major, decorează ofiţeri, prezidează banchete… şi ia 200.000 de franci din fondurile Statului.
Apoi, urmat de o escortă strălucită, care credea că se îndreaptă spre Catalonia, el se duce la Avignon, de unde adună 115.000 franci; la Marsilia 200.000; la Nîmes 30.000.
La Montpellier avea să ridice cam tot atât; seara asistă la un banchet dat în cinstea lui de către prefect…
Tocmai îşi sorbea paharul cu vin, discutând în chip galant cu una din vecinele sale, când uşa sălii se deschise, lăsând să treacă doi jandarmi care îi pun mâna pe umăr.
Asistenţa se indignează. Dar trebuie să se încline în faţa dovezilor prezentate de oamenii legii. Pentru întâia oară, iată-l pe hoţul nostru arestat.
Arestat, da, însă numai pentru scurtă vreme. Un om de talia lui ştia cum trebuie sa se poarte într-o asemenea împrejurare.
Collet se travestise în bucătar şi, odată uşa deschisă, trecuse nesupărat de nimeni pe sub nasul jandarmilor de pază!
Un altul, în locul lui, după reuşita unei asemenea lovituri, poate că s-ar fi liniştit, bucurându-se în tihnă de sumele enorme ce le avea puse la loc sigur.
Dar Anthèlme Collet să nu uităm! — nu era un hoţ de rând, ci un diletant, un artist; el îşi schimba personalitatea spre a-şi bate joc de oameni mai cu uşurinţă şi ca să se distreze el însuşi.
„Uneori, mărturisea el, — ajungeam să cred că sunt într-adevăr ceea ce păream să fiu!”
A fura şi înşela era însuşi scopul vieţii lui!
Continuă aşadar şi fu prins, de rândul acesta chiar de-a binele. Sub un nume de împrumut, fu condamnat la cinci ani de temniţă.
Liberat, îşi reîncepe existenţa aventuroasă la Montauban şi Rochebeaumont, unde închiriază jumătate din apartamentul unui comisar de poliţie.
În sfârşit, la Mans, se opreşte; la 20 noiembrie 1820 se descoperă adevărata lui personalitate şi e condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Cariera-i zgomotoasă de până atunci se sfârşise!
Dar, în temniţă, la Rochefort, unde fusese închis, găsi mijlocul de a mai săvârşi o ultimă escrocherie.
Ca mulţi dintre criminalii faimoşi, Collet îşi scrisese în închisoare memoriile. Editorii, aflând, venire la Rochefort ca să-i facă oferte.
Vându de două ori acelaşi manuscris!
Ne mai rămâne, în privinţa„regelui şmecherilor” o mărturie puţin cunoscută, aceea a lui Achille Laurent care, în 1836, a vizitat temniţa din Rochefort, unde Collet îşi ispăşea pedeapsa.
„Ceea ce-i un obiect de curiozitate, amestecat cu dezgust şi milă, — povesteşte martorul sunt ocnaşii. Nenorociţii aceştia, cu picioarele goale, capul ras şi acoperit cu un bonet roşu, îmbrăcaţi cu un pantalon de pânză groasă şi o bluză pe care poartă numărul de ordine.
Sunt legaţi, doi câte doi, cu un lanţ de fier, lung de cinci picioare. Am întrebat prin grilaj pe unul din condamnaţi ce se apropiase ca să ne ofere obiecte sculptate în lemn, dacă Collet era acolo.
- Collet!… strigă acesta, întorcându-se către un grup; vino!… te caută nişte domni…
Atunci, văzurăm înaintând spre noi, un bărbat cu înfăţişarea plăcută, sprinten încă, de aproape cincizeci de ani, cu o mână în buzunarul hainei şi cu bonetul roşu în cealaltă.
Ne întrebă, cuviincios, ce anume doream. I-am spus că voiam să ştim în câte exemplare îşi tipărise lucrarea pe care tocmai atunci o publicase.
— Trei mii!… răspunse el. Acesta, cel puţin, e numărul convenit cu editorul meu; dar, dv. înţelegeţi că lui îi este lesne să… mă înşele, dată fiind situaţia în care mă aflu…
— Cât timp vei mai rămânea aci?
— Patru ani.
- Ce ai de gând să faci după eliberare?
- Oh! despre asta nici nu mă îngrijesc!…
- Ba, dimpotrivă, ar trebui s-o faci, ca să ştii cum îţi vei câştiga existenţa…
– Nicidecum!… Deoarece mai am încă vreo 25— 30.000 de franci, venit…
— Aşadar, cheltuelile de judecată şi însuşi Statul nu ţi-au răpit toate bunurile?
— Oh! despre asta îmi luasem precauţiunile dinainte…
Din nenorocire, precauţiunile acestea nu-i folosiră. Îmbolnăvindu-se de friguri, el fi transportat la spital şi, la 24 noiembrie 1840, în momentul când să fie liberat, muri zicând:
- Nu-mi pare rău, înainte de a-mi da sfârşitul, decât că mor în ocnă! La ce bun că am avere!? Atâta aur!… Atâtea bijuterii…
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric