Occidentul a castigat batalia ideologica cu totalitarismul comunist, dar a pierdut razboiul in economie.Cel mai teribil lucru este ca nu a fost vorba propriu-zis de o confruntare economica, ci, pur si simplu, tarile aflate in tranzitie au iesit din transee cu mainile ridicate.Dupa opt ani de crestere economica neintrerupta in tarile industrializate (1990-1998), cel mai lung ciclu de avant economic din perioada postbelica, se simte apropierea unei recesiuni globale.In acesti opt ani, tarile in tr
Occidentul a castigat batalia ideologica cu totalitarismul comunist, dar a pierdut razboiul in economie.
Cel mai teribil lucru este ca nu a fost vorba propriu-zis de o confruntare economica, ci, pur si simplu, tarile aflate in tranzitie au iesit din transee cu mainile ridicate.
Dupa opt ani de crestere economica neintrerupta in tarile industrializate (1990-1998), cel mai lung ciclu de avant economic din perioada postbelica, se simte apropierea unei recesiuni globale.
In acesti opt ani, tarile in tranzitie si-au epuizat treptat resursele de echilibru economic, alunecand tot mai jos ca nivel al utilizarii capacitatilor de productie si a fortei de munca.
Dar cum economia de piata presupune, in primul rand, sa ai cui vinde, sa ai piata, prabusirea pietelor pentru bunuri de investitii si bunuri de consum, in masura mai mare sau mai mica, in majoritatea tarilor in tranzitie din Europa Centrala si pana la Pacific, nu putea sa nu dezechilibreze piata mondiala.
Mai intai au fost crizele pietelor emergente din Asia de Sud-Est, unde s-au aplicat programe clasice de austeritate economica unor economii cu dezechilibre structurale, ceea ce a dus la recul economic, la prabusirea investitiilor si la recesiune.
Reducerea capacitatii de absorbtie in zona pentru exportul de marfuri si de capital al Japoniei a generat o criza structurala si in Japonia. Dar Japonia controleaza circa 80% din piata asiatica, astfel ca recesiunea s-a extins rapid in intreaga zona.
Prabusirea preturilor la materiile prime, devenite mai ieftine ca urmare a stagnarii productiei, in special in tarile in tranzitie si in zona controlata de Japonia, a declansat teama ca, o data cu scaderea incasarilor din exportul de materii prime al Rusiei, aceasta nu va mai putea plati enorma sa datorie externa, cu un serviciu al datoriei de 20 miliarde USD intr-un singur an.
Chile, Venezuela si Brazilia au fost, de asemenea, afectate de scaderea preturilor la materiile prime. Se contura decorul declansarii crizei globale.
Inevitabil, companiile transnationale care au interese in toate aceste zone au vazut diminuandu-se dramatic profiturile. Intre acestea, pe primele locuri la pierderi se situeaza companiile din sectoarele petrolier si bancar.
Si cum intr-o lume interdependenta situatiile de criza se propaga cu repeziciune, in curand tarile industrializate au inteles ca ajustarile presupuse de criza economiilor emergente in propriile tari vor fi tot atat de dificile ca si restabilirea echilibrelor in tarile in tranzitie.
In cautarea de noi piete si de noi surse de profit, are loc un fenomen numit „aliante strategice” intre cele peste 37.000 de companii transnationale care exista azi in lume.
Analizand acest fenomen in saptamanalul Paris Match, Jacques Attali, fost presedinte BERD, declara foarte serios ca, in cele din urma, o mare parte din productia si distributia in unele ramuri se va concentra, pe plan mondial, in cateva mari companii transnationale. Este vorba de companii avand o cifra de afaceri comparabila cu PIB al unei tari de marime mijlocie.
Restructurarile de acest tip in economia occidentala se produc in conditiile unor costuri sociale enorme – pierderi de mii de locuri de munca dupa fiecare fuziune. J. Attali estimeaza la doua milioane numarul locurilor de munca ce au disparut numai in SUA, in ultimii zece ani, ca rezultat al fuziunilor.
Dupa George Soros, singurele forte care ar mai putea stavili recesiunea mondiala ar fi institutiile financiare internationale. Dar cum acestea si-au propus tocmai restrangerea finantarii situatiilor de criza pe pietele emergente, inclusiv in tarile aflate in tranzitie, stoparea recesiunii globale este putin probabila. Refuzul FMI de a incheia acordul stand-by cu Romania, ca si cu Rusia, se inscrie in masurile sinucigase ale finantelor mondiale.
Masurile de retorsiune ale acestor tari vor fi, dupa cum prevede George Soros, instituirea controlului importurilor si protectionismul.
Stocurile de marfuri, si asa mari, din tarile industrializate vor genera scaderi pe pietele bursiere si contractari ale propriilor piete interne, accentuand criza. Abia acum, statele industrializate constata ca, in urma razboiului rece, au pierdut si debusee in tari pe care nu au stiut sa le transforme in parteneri reali.
Exacerbarea concurentei pe o piata de desfacere tot mai restransa la tarile industrializate aduce infinit mai multe costuri economice si sociale decat un tratament de parteneriat de care se puteau bucura „pietele emergente.
Si nu ar fi cu totul improbabil ca, intr-o buna zi, contradictia dintre statul-natiune si companiile transnationale sa fie readusa in discutie.
In fond, aceste companii isi extrag eficienta prin culegerea avantajelor comparative din toate statele nationale in care actioneaza. Aceste avantaje se materializeaza in profituri care nu mai raman, ca in economia lui Ricardo, statului national, ci sunt transferate peste granite.
Distrugandu-si partenerii de Parteneriat, cavalerii apocalipsei economice uita ca, in unul din scenariile posibile, pot calca pe „butonul rosu.