Răspunsul în susţinerea politică și militară a fost foarte pozitiv, chiar peste ceea ce se putea aștepta.

Dar, după agitația inițială, discursul politic s-a răcit și nu s-a materializat în efortul neîncetat de a expune caracterul nelegitim al agresiunii, de a enumera exhaustiv atrocitățile comise, de a menține un nivel ridicat de condamnare de către opinia publică, de a extinde dezaprobarea internațională.

Discursul politic și partea vizibilă a acțiunii diplomatice par ar fi intrat într-o normalitate indolentă, fără vervă și înflăcărare sau îndrăzneală și vitejie.

Acest război a coincis cu o idilă iresponsabilă cu forţa nucleară: amenințări ocazionale de escaladare din partea lui Putin și a altor voci de la Kremlin; acțiuni militare la centralele nucleare de la Cernobîl și Zaporojie; blocarea de către Rusia, pe 27 august, a acordului final la cea de-a 10-a conferință a Tratatului de Neproliferare Nucleară, acord acceptat de restul de 191 de semnatari; și anunțul, acum câteva zile, potrivit căruia Coreea lui Kim Jong-un, un bun prieten al lui Putin, a adoptat legea care autorizează atacurile nucleare automate.

Aceste fapte nesăbuite elogiază gestul remarcabil al Ucrainei, care, la trei ani de la dobândirea independenței, a renunțat în totalitate la arsenalul nuclear pe care îl deținea, moștenit de la Uniunea Sovietică. Era al treilea ca mărime din lume. O parte a fost demontat, o parte a fost transferat în Rusia, în conformitate cu acordurile încheiate.

Pilonul acestor acorduri este Memorandumul de la Budapesta, semnat pe 5 decembrie 1994, între Ucraina, Rusia, Regatul Unit și Statele Unite. Memorandumul angaja aceste trei puteri să „respecte independența și suveranitatea, precum și granițele existente ale Ucrainei” și să nu „amenințe sau să folosească forța împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei”.

Cei patru lideri (Kucima, Elțîn, Major și Clinton) s-au declarat „angajați să continue procesul de construcție politică, de securitate militară și economică într-o Europă nedivizată” și „au confirmat faptul că angajamentele OSCE în sfera drepturilor omului, economiei și securităţii reprezintă piatra de temelie a spațiului european comun de securitate și contribuie la asigurarea faptului că țările și popoarele din acest spațiu nu vor fi supuse amenințării cu forţa militară”, potrivit Diário de Notícias.

Acest spirit luminos și promițător era servit de paragraful 4 din Memorandumul de la Budapesta, în care Rusia, Regatul Unit și SUA „şi-au reafirmat angajamentul de a solicita o acțiune imediată din partea Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite pentru a acorda asistenţă Ucrainei”, dacă aceasta cădea victimă agresiunii.

Consiliul de Securitate este, în condițiile Cartei Națiunilor Unite (articolul 24 paragraful 1), organismul căruia îi este conferită „responsabilitatea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale”.

Regatul Unit și Statele Unite ar putea înainta o moțiune (sau altă propunere adecvată) Consiliului de Securitate pentru a evalua invadarea Ucrainei și pericolele nucleare implicate, în lumina angajamentelor din Memorandum și ale legislaţiei Naţiunilor Unite și OSCE. Cele două țări ar putea invita și Federația Rusă să se alăture moțiunii, la fel cum aceasta a aderat la Memorandumul de la Budapesta.

S-ar putea numi Moțiunea Lavrov, în onoarea Reprezentantului Permanent al Federației Ruse la New York care, împreună cu ceilalți trei ambasadori, a semnat comunicarea oficială către Națiunile Unite, pe 7 decembrie 1994, a Memorandumului și a Declarației Comune a liderilor naţionali.

Dintre acești patru martori calificați, doi au murit deja: ucraineanul Anatolii Zlenko și, decedată la o lună de la începutul acestui război, americanca Madeleine Albright. Cel de-al treilea, britanicul David Hannay, ar aprecia probabil această Moțiune, cu atât mai mult dacă Serghei Lavrov ar fi la înălțimea ei și a semnăturii sale din 1994.

Ar fi foarte interesant să vedem diplomația și politica mișcându-se în jurul acestei axe, axa corectă.