Ion Lucian, un actor venerat în România, a purtat cu mândrie amprenta teatrului timp de șapte decenii. Deși a fost admirat de public și colegi, el a suferit o umilință nejustificată înainte de a părăsi această lume pe 31 martie 2012. Destinul său dramatic reflectă realitățile dure ale sistemului cultural românesc și provocările cu care s-a confruntat în ultimele sale zile.
Ion Lucian, un mare actor român, a lăsat o amprentă deosebită în lumea teatrului, dedicându-și aproape 70 de ani acestei arte. Deși a fost respectat și iubit de public, ultimele sale zile au fost marcate de umilință și nedreptăți. A decedat pe 31 martie 2012, iar povestea sa reflectă nu doar realizările profesionale, ci și provocările cu care s-a confruntat în contextul unei societăți care nu a reușit să-i aprecieze munca și contribuțiile. Această narațiune explorează parcursul său artistic, ultimele zile de viață și impactul profund al sistemului asupra actorilor consacrați.
O viață dedicată artei, un mare actor timp de șapte decenii
Născut pe 22 aprilie 1924, în București, Ion Lucian și-a început cariera artistică devreme, arătându-se înclinat către teatru. Provenit dintr-o familie cu rădăcini în Neamț și Roman, a frecventat Liceul Matei Basarab, absolvind în 1942. Chiar dacă părinții săi l-au încurajat să urmeze o carieră de inginer, el a ales să se dedice artei dramatice.
A început să predea meditații la matematică și, în paralel, a obținut admisia la Academia de Artă Dramatică în 1941, fără a avea diploma de bacalaureat.
Ulterior, a început să facă figurație la Teatrul Național. În 1941, în timp ce era încă elev în clasa a XII-a, a recitat poezia „Oltul” de Octavian Goga și a fost admis la Academia de Artă, deși nu obținuse încă diploma de bacalaureat.
După câțiva ani de figurație, Ion Lucian a obținut un loc de muncă la Teatrul Național, devenind unul dintre cei mai apreciați actori ai generației sale.
Primele sale roluri au fost în opere celebre, precum „Castiliana” de Lope de Vega. A lucrat la diferite teatre din București, inclusiv la Teatrul Municipal și Teatrul de Comedie.
Un moment definitoriu în cariera sa a fost înființarea Teatrului pentru Copii „Ion Creangă”, unde a activat ca director între 1964 și 1972.
Ultimele zile și umilințele suferite
Pe 11 martie 2012, Ion Lucian a fost internat la Spitalul de Urgență Floreasca din București, luptându-se cu bronhopneumonie și anemie. La scurt timp după internare, el a simțit nevoia să își împărtășească gândurile cu publicul.
Într-un mesaj emoționant citit de soția sa, Paula Sorescu Lucian, el a reflectat asupra stării teatrului românesc și a distanței crescânde dintre acesta și iubitorii de artă.
La începutul anului 2010, Ion Lucian a mărturisit că a fost nevoit să renunțe la pensia sa în favoarea unui salariu de mizerie.
„Din 1 iulie (2010) și până acum am luat 1 leu. Noi am avut concediu în iulie și am avut dreptul și la câteva zile din august. Acele câteva zile din august au fost incluse în avans, iar la sfârșit am mai luat decât un leu”, a declarat cu tristețe Ion Lucian, aducând în discuție nedreptatea ce îl apăsa.
Ion Lucian a fost un luptător
Paula Sorescu a adus în atenție dificultățile cu care s-a confruntat soțul ei, subliniind că, odată cu vârsta, devii mai sensibil la nedreptăți.
„Vreau să vă spun că, la o anumită vârstă, devii mult mai sensibil la niște nedreptăți după ce ai adus atât de mult țării. Ion Lucian a fost un luptător. A fost un om cinstit, un om corect. Ion Lucian a avut idealuri, ultimul fiind să facă din temelie Teatrul Excelsior. S-a luptat 11 ani și atunci când s-a ivit această situație cu tăierea pensiilor a spus că el nu poate să renunțe pentru că este copilul lui (n.r. – Teatrul Excelsior).
Vă spun cinstit că nu-i părea rău de bani. Îi părea rău că a fost umilit. Vom dispărea cu toții. Așa este destinul, dar nu trebuie uitat că el a făcut două teatre”, a spus ea, accentuând că nu îi părea rău de bani, ci de umilința pe care a trăit-o.
În 2011, actorul și-a exprimat regretul față de situația sa, arătând că tăierea pensiilor a fost un act lipsit de empatie.
„Este ruşinos ce face statul român. Este necinstit să amputezi nişte salarii, nişte contribuţii băneşti la munca noastră. Este de-a dreptul ruşinos când se însuşeşte un drept pe care, de fapt, nu ar avea dreptul statul să îl folosească. Pentru că este dreptul de pensie la care noi am contribuit, în cazul meu 70 de ani, cu cele mai mari cote.
Pur şi simplu mi s-a tăiat această pensie care, de fapt, este depunerea mea o viaţă întreagă pentru a avea o bătrâneţe liniştită dacă nu altfel. Aici consider că este un act nefiresc şi bănuiesc că făcut fără prea multă înţelegere. Cu o simplă logică, o simplă aplecare faţă de breasla noastră nu s-ar fi ajuns la această situaţie penibilă”, a spus marele actor cu puțină vreme înainte să moară.
O carieră remarcabilă și recunoaștere internațională
Ion Lucian a lăsat o amprentă de neșters în teatrul românesc, jucând zeci de personaje memorabile. De asemenea, a semnat regia a peste o sută de spectacole, având un impact considerabil asupra artei dramatice din România.
Câteva piese în care a jucat, ar fi: „Mincinosul” de Carlo Goldoni; „Astă seară se joacă fără piesă” de Luigi Pirandello; „Ţara surâsului” de Franz Lehár; „Nu se ştie niciodată” de G. B. Shaw; „Câinele grădinarului” de Lope de Vega; „D’ale Carnavalului” de I. L. Caragiale; „Rinocerii” de Eugen Ionescu; „Scaiul” de Georges Feydeau; „Regele Cerb” de Carlo Gozzi; „Procesul d-lui Caragiale” de M. Ştefănescu; „Svejk în al doilea război mondial” de Bertold Brecht, „Insula” de Mihail Sebastian etc.
A fost decorat în 2004 cu titlul de Ofițer al Ordinului Național al Legiunii de Onoare din Franța, în semn de recunoaștere pentru contribuțiile sale în domeniul cultural.
Deși a avut o carieră strălucită, ultimele sale zile au fost marcate de tristețe și neînțelegeri. Ion Lucian rămâne o figură emblematică în istoria teatrului românesc, iar viața sa este un exemplu al dedicării pentru artă, în ciuda provocărilor întâmpinate.