Au trecut deja 15 ani de când Tori Amos, fiica unui predicator din statul american Carolina de Nord, a debutat cu un album intitulat „Little Earthquakes“ şi a rămas în memoria fanilor drept o bornă de hotar a muzicii anilor ‘90, care a propulsat-o pe cântăreaţă la statutul de star în toată regula. Până în acest an, Tori Amos vânduse în întreaga lume peste 15 milioane de albume. Astăzi, vorba unui critic de muzică de la „The Guardian“, Tori Amos
Au trecut deja 15 ani de când Tori Amos, fiica unui predicator din statul american Carolina de Nord, a debutat cu un album intitulat „Little Earthquakes“ şi a rămas în memoria fanilor drept o bornă de hotar a muzicii anilor ‘90, care a propulsat-o pe cântăreaţă la statutul de star în toată regula. Până în acest an, Tori Amos vânduse în întreaga lume peste 15 milioane de albume. Astăzi, vorba unui critic de muzică de la „The Guardian“, Tori Amos e cam la fel de în vogă precum carbohidraţii. Şi totuşi, al nouălea album de studio al ei, lansat pe 1 mai, cu titlul „American Doll Posse“ (într-o traducere liberă, „Gaşca păpuşilor americane“), face deja senzaţie.
„American Doll Posse“ este, cu siguranţă, cea mai ambiţioasă producţie a ei: un album conceptual, în care Amos apare sub măştile a cinci personaje feminine, inspirate (destul de liber) din mitologia greacă şi romană – cu numele de Isabel, Clyde, Pip, Santa şi, oarecum derutant, chiar Tori. Cele cinci personaje au fiecare şi câte un blog personal, scris, fireşte, chiar de cântăreaţă, dar, surpriză, fără ca aceasta să fi făcut publice adresele de internet unde pot fi citite; noroc cu Google…
Cu cele 23 de piese care totalizează 67 de minute, „American Doll Posse“ este, de asemenea, şi cel mai lung album al ei şi, probabil, cel mai sofisticat din punct de vedere muzical. În orice caz, producţia pieselor, cu o orchestraţie amplă, e cea mai bună de la „Strange Little Girls“ (album din anul 2000) încoace.
Pentru cei nefamiliarizaţi cu muzica lui Tori Amos, acest album ar putea fi unul prin care să o descopere; e printre cele mai accesibile ale ei – ceea ce e un lucru demn de luat în seamă, mai ales că Amos nu a făcut niciodată caz de succesul de public. De altfel, cântăreaţa nu se lasă impresionată nici de critici; din acest punct de vedere, e la fel de indiferentă ca şi Bjork, de pildă, faţă de succesul de critică.
Fireşte, toată această elaborată punere în scenă – personajele inventate, blogurile, aerul de secret bine păstrat – e doar un ambalaj comercial; în fond, cea care cântă e întotdeauna Tori Amos însăşi, chiar dacă piesele sunt atribuite, pe coperta interioară a albumului, celor cinci „măşti“ ale autoarei.
„American Doll Posse“, cu cele 23 de piese ale sale, e o reuşită, chiar dacă doar pe jumătate: a pune în acelaşi album piese anti-Bush, balade nostalgice şi rockuri cu teme precum prostituţia juvenilă dă impresia unui ghiveci cam prea inegal şi eclectic. În schimb, câteva dintre melodii sunt printre cele mai bune din tot ce a scos Amos până acum pe piaţă.
„Big Wheel“, de exemplu, e un rock cu ceva influenţe country, susţinut de un tempo alert şi cu versuri de un umor subtil (şi cu nişte aluzii sexuale care au făcut ca unele posturi de radio americane să refuze difuzarea melodiei). „Bouncing Off Clouds“, care dublează basul cu chitare, pian şi vocea de copil al lui Amos, e splendidă, cu amestecul ei de inocenţă jucată şi aerul de rock protestatar. „You Can Bring Your Dog“ (în care cuvântul „dog“ se referă la bărbaţi…) are pasaje care aduc a blues gen Janis Joplin, plus o orchestraţie de chitară care seamănă când a heavy metal, când a blues. Iar „Teenage Hustling“, o piesă în forţă, va fi o surpriză şi pentru fanii cei mai devotaţi: Tori Amos, cea eterică şi imprevizibilă, răcneşte de ai zice că e Pink cu vocea lui Enya! Urmează, la Bucureşti, concertul ei din iulie, aşa că, dacă mergeţi, e cazul să ştiţi la ce să vă aşteptaţi. (B.C.)