Acest fenomen reduce periculos de mult barierele în calea intervenţiilor statului în sectorul privat. Unul din puţinii analişti care au prevestit ce ne aşteaptă înainte de declanşarea crizei avertiza că majoritatea riscurilor care ameninţă economia mondială în 2009 au două teme comune. Aceste două teme au, din nefericire, o relevanţă foarte mare pentru România chiar dacă factori de risc identificaţi de respectivul analist se referă mai mult la economiile vestice. Economis
Acest fenomen reduce periculos de mult barierele în calea intervenţiilor statului în sectorul privat.
Unul din puţinii analişti care au prevestit ce ne aşteaptă înainte de declanşarea crizei avertiza că majoritatea riscurilor care ameninţă economia mondială în 2009 au două teme comune. Aceste două teme au, din nefericire, o relevanţă foarte mare pentru România chiar dacă factori de risc identificaţi de respectivul analist se referă mai mult la economiile vestice.
Economistul în cauză este Nouriel Roubini. Alături de firma de analiză Eurasia Group, el a dat publicităţii o prognoză a principalilor factori de risc cu care se confruntă lumea în 2009. Deşi aceşti factori se vor manifesta diferit de la o ţară la alta, numitorii lor comuni sunt aceiaşi: intervenţia excesivă a statului în economie şi incoerenţa acestor măsuri intervenţioniste.
Potrivit dlui Roubini şi şefului Eurasia Group, Ian Bremmer, criza face ca politicile de intervenţie a statului în economie să devină populare nu numai în ţările în curs de dezvoltare, dar şi în cele dezvoltate, dând şi mai multă apă la moară guvernelor din democraţiile emergente.
Dacă în trecut exemplul vestic al ingerinţei limitate a politicului în economic oferea un exemplu pentru Europa de Est, Asia de Sud-Est sau alte regiuni, avem acum de-a face cu opusul: din ce în ce mai multe guverne occidentale fac exact ceea ce le spuneau odinioară colegilor din ţări emergente să nu facă.
Alături de percepţia crizei ca rezultat direct al liberalismului economic, acest fenomen reduce periculos de mult barierele în calea intervenţiilor statului în sectorul privat.
Este de la sine înţeles că actuala criză economică impune intervenţia statului în anumite aspecte ale economiei. Cu toate acestea, dnii Roubini şi Bremmer atrag atenţia asupra modului în care aceste intervenţii au loc. Datorită percepţiei crizei ca rezultat al unor politici liberale excesive, se iveşte pericolul excesului de partea cealaltă, a intervenţiilor statului.
De asemenea, ne confruntăm cu pericolul incoerenţei şi al caracterului reactiv al acestor intervenţii: în locul unor politici bine concepute, care să urmărească atenuarea punctuală a efectelor crizei, riscăm să avem politici prin care statul intervine de dragul contextului politic.
Ca exemplu concret, cei doi analişti plasează congresul american, dominat de un partid democrat cu tradiţie în privinţa exceselor intervenţionist-izolaţioniste, la vârful listei de factori de risc pentru 2009. Din nou, avem de-a face cu puterea exemplului din Vest către ţările emergente.
Cu alte cuvinte, se iveşte riscul ca intervenţionismul, odată ieşit din „lampa lui Alladin” în Occident, să scape de sub control şi să fie preluat aiurea în ţările emergente, cu efecte dezastruoase în ambele cazuri.
Prin enumerarea acestor numitori comuni ai riscurilor care ne ameninţă în 2009, dnii Roubini şi Bremmer reiau o temă exprimată de alt comentator cu greutate: Fareed Zakaria.
În locul dezbaterilor despre statul activ sau cel pasiv, avem nevoie de aşa numitul „stat inteligent”. În locul dogmei şi al ideologiei, avem nevoie de pragmatism.
Pentru o ţară ca România, un intervenţionism dogmatic, animat de pseudo-filozofii politice făcute pe genunchi, poate fi fatal. Discuţia despre cum am ajuns aici şi cine e de vină trebuie să fie înlocuită de cea despre ce facem de acum înainte pentru a ieşi din criză.