Scriam în ultimul articol că, dacă vrem să scăpăm de sărăcie, trebuie să economisim mai mult și trebuie să încetăm să mai discriminăm capitalul după proveniența sa (străin vs. local). Resursele de capital, de oriunde provin ele, contribuie la creșterea gradului de prelucrare al materiilor prime, alungesc procesul de producție adăugând mai multă valoare bunurilor produse și intensifică utilizarea resurselor de muncă. Prosperitatea nu vine din consum sau dintr-o producție inadecvată pieței ci din acumularea de capital autentic. Înainte de a purcede la producția de bunuri sau servicii trebuie să ai capitalul necesar. E primul pas după revelația legată de ideea de afacere. Obsesia pentru reluarea consumului (inclusiv a consumului de bunuri de folosință îndelungată pe credit) aparține doar principalului beneficiar: antreprenorul politic care taxează cu vârf și îndesat acest consum și a cărui supraviețuire depinde de încasările bugetare. Politicianul care nu are ce redistribui și care nu își recuperează rapid banii investiți pentru ajungerea în vârful ierarhiei politice dă rapid faliment dacă atunci când este la putere economia nu intră pe un boom în materie de consum.
O problemă conexă consumumul văzut ca panaceu la criză, nu lipsită de susținători în literatura economică, este aceea de a consuma cu precădere produse locale. Campanii de tipul ”Produs în România” sau ”Consumă românește” introduc ideea de naționalism în consum și recomandă un boicot în privința alegerii de produse ”străine” provenite din import. Argumentul principal invocat de susținătorii acestui non-sens economic este că la produsele naționale contribuie forța de muncă locală și capitalul autohton și că atunci când alegi produsele locale sau tradiționale dai de muncă unor români în loc să dai de muncă unor ”străini” de țara ta. În loc să salvezi străinătatea de criză mai bine să salvezi pe cei din țara ta. Oare așa să fie?
În primul rând trebuie spus că un principiu de bază în economie generator de prosperitate este specializarea în producție. Adică găsirea acelor bunuri și produse pentru care avem avantaje comparative și competitive. Nu putem avea avantaje la toate bunurile din economie, oricât de mult ne-am dori acest lucru. Problema este că doar piața, și nu un funcționar de prin vreun minister al planificării economice centralizate care are opinii vagi despre cum și ce ar trebui produs de economia reală, poate decide unde avem avantaje și unde nu. Niciodată nu cred Piața ne va penaliza prin faliment dacă nu reușim să producem mai bine decât alții. Diviziunea extinsă a muncii a făcut ca prosperitatea să se distribuie în economie pe potriva valorii celor care produc bunuri și servicii. A încuraja cumpărarea de bunuri exclusiv românești se lovește de această imposibilitate: nu putem produce mai bine toate produsele de care românii au nevoie. Și nici nu trebuie să ne gândim la așa ceva fiind o aberație. Planificatorul central care se substituie pieței se află într-o mare eroare atunci când decide ce sectoare românești trebuie sprijinite (prin subvenții, facilități fiscale) și care nu.
În al doilea rând, a consuma ”românește” este non-sens pentru că într-o lume tot mai globalizată și mai integrată nu mai putem vorbi de o rețetă pur locală sau națională de producere a unui bun. Nici măcar în ceea ce privește bunuri simple ca covrigii sau cârnații. Materiile prime pot proveni din import. Capitalul poate proveni din import. Tehnologia folosită (mașinăriile) au fost inventate și produse în exteriorul țării. Forța de muncă poate fi adusă din străinătate (bonele din Thailanda îmi vin acum în minte. Faptul că pe un produs punem steagul României și scriem ”produs în România” în astfel de condiții este o minciună gogonată menită să păcălească consumatori sensibili la aberații naționaliste.
A spune că ar trebui să nu consumi din import pentru că astfel facilitezi capitaliștii autohtoni sau muncitorii români este iar o aberație. De ce? Păi pentru simplu motiv că în spatele companiilor și afacerilor ”românești” se pot afla acționari de altă naționalitate. Mai mult, muncitori români pot contribui din plin la producerea de bunuri aduse din import. Mă și gândesc când mănânc roșii chery pe care scrie produs în Spania că ele poate au fost culese sau îngrijite de români de-ai noștri și le mănânc parcă mai cu poftă. Și chiar dacă nu au fost produse de români, tot cu poftă le voi mânca dacă ele au gust mai bun decât cele românești.
În plus, boicotarea importurilor făcută voalat la umbra unor mesaje naționaliste asociate consumului nu se va lăsa fără reacție din partea principalilor parteneri comerciali. Ei pot răspunde cu aceeași monedă, impactul negativ fiind mult mai puternic asupra unei țări ca România. Nici nu vreau să mă gândesc ce impact ar avea un astfel de boicot făcut de Germania sau Franța asupra mașinilor Logan românești pe motiv că ele nu sunt germane. Trebuie să fim foarte atenți într-o lume tot mai globalizată ce ne propunem. Protecționismul tarifar și netarifar de multă vreme nu mai este la modă. Limitele acestuia au fost demult dovedite, mai ales asupra unor țări mici care au economie dependentă de un număr restrâns de sectoare de export sau de un număr limitat de piețe externe de desfacere.
În ultimă instanță trebuie spus că cei care sunt promotori ai acestor campanii naționaliste în consum se lovesc de comportamentul pragmatic al consumatorilor. Consumatorul român va rezona greu cu steagul românesc de pe produse. Este poate ultimul lucru la care ne uităm înainte de preț, gust, culoare, miros și, uneori, compoziție. Consumatorul român știe cum să își aloce și să își drămuiască resursele mai bine ca orice planificator central. Cu atât mai mult cu cât, atunci când consumă, trebuie inevitabil să dea obolul (un sfert din consum) unui stat care nu îi oferă mare lucru. Oricât de mare ar fi îngrijorarea politicienilor față de un consum privat care nu se relansează sau față de un sector privat mai degrabă în insolvență decât funcțional, se vede clară cât de mult și de bine disimulează. Dacă într-adevăr politicienii și-ar dori realmente ca românii să producă și să consume ”românește” nu ar mai agresa cu atât de multă birocrație mediul de afaceri. Nu ar mai pune taxe atât de multe și atât de mari mediului privat. Ar cheltui banii luați cu japca pe lucruri într-adevăr folositoare pentru demersul antreprenorial autohton. Important nu este să consumăm românește ci să producem suficient de mult pentru a putea economisi și consuma (aici sau oriunde, de aici sau de oriunde).
Dr. Cristian Păun,
profesor universitar
