Un şef de consiliu judeţean, altminteri om de afaceri, iese brusc din anonimat în momentul când cei care au primit castelul Bran solicită 60 milioane de euro pentru a ceda monumentul. Şeful de care vorbim, Aristotel Căncescu, nu are nevoie de nicio expertiză şi ar plăti pe loc suma, din ochi, dacă bugetul i-ar permite. Banii pe care îi gestionează într-un an, conform cifrelor vehiculate în presă, sunt de patru ori mai puţini decât această sumă; nu-i problemă: dl Aristotel zice că a şi apărut o bancă din Austria, nu spune care, dispusă să ofere un credit. În mod normal, la astfel de sume, mai ales când nu sunt garantate de stat, o bancă se asociază cu alte surate pentru a oferi atâţia bani. Iar faptul că banca respectivă e dispusă să dea banii, i se pare preşedintelui Consiliului judeţean argumentul suprem că afacerea e bună şi nu trebuie scăpată.

Aristotel Căncescu este, cum spuneam, şi om de afaceri. De ce lasă el, ca businessman, să-i scape aşa o afacere şi nu contractează un credit în nume propriu? Doar binele şi interesul public l-au oprit. Dar să presupunem că, până la urmă, statul va cumpăra castelul. Ce se va întâmpla? Va angaja Consiliul judeţean zeci de oameni care vor zbârnâi în jurul castelului şi veniturile vor creşte ca prin farmec de şapte ori ? Greu de imaginat. După experienţele pe care le cunoştem, cel mai probabil, Consiliul se va asocia cu o firmă care va promite că poate obţine X profituri. Tot din experienţe trecute, ştim că profiturile promise nu se vor realiza, dar contractul de asociere va fi greu de reziliat. Firma-asociat va anunţa că şi ea pierde bani dar, cu toate acestea, nu doreşte să renunţe la contract. Şi, în tot acest timp, braşoveanul de rând va trebui să returneze împrumutul obţinut de dl Căncescu de la banca misterioasă, başca dobânzi anuale de vreo 5-6 milioane de euro pe an. Adică, aproximativ o treime din cât e bugetul în prezent. Ciudată afacere, ciudat plan de afaceri! Cert este că prin această zgomotoasă campanie, dl Căncescu presează Ministerul Culturii să-şi exercite dreptul de preempţiune. Dacă nu o va face, efectul este că s-a stabilit deja un reper de preţ, indiferent cât ar fi de fantezist : 60 de milioane.

Pe lângă faptul că şi din punct de vedere doctrinar e greu de înţeles – dl Căncescu e liberal, dar nu crede că sectorul privat administrează mai bine fie şi un castel – e stranie insistenţa de a plăti un preţ disproporţionat, într-o afacere care aduce venituri destul de subţiri. Cine ar câstiga dintr-o astfel de afacere? Cei care vând? Probabil. Dar nu numai ei. Braşovenii? În nici un caz!