Programul neinspirat numit „management privat la stat“ a început cu stângul, a continuat prost și se îndreaptă vizibil către un eșec general. Sunt printre cei care, acum un an, au întâmpinat cu un scepticism robust această struțo-cămilă managerială care încă din start purta amprenta improvizației și a neaoșului „zicem ca ei și facem ca noi“. Scepticismul meu inițial – confirmat din plin în ultima perioadă – nu derivă din vreo pornire talibană împotriva proprietății de stat per se. Am fost și sunt, e adevărat, susținătorul ferm al privatizării ca unică soluție realistă a creării premiselor prosperității în România. Având această convingere, se înțelege că orice artificiu politic care în fapt îndepărtează șansele unei privatizări ample și responsabile promovând în schimb soluții iluzorii, neconfirmate de practică mondială îmi creează suspiciuni asupra bunelor intenții ale promotorilor. Iar programul „management privat…“ tocmai asta face: inculcă românului contribuabil iluzia comodă că statul a găsit soluția genială de a gestiona sectorul public mai eficient decât ar putea să o facă economia privată liberă. Am spus-o și o repet: aceasta este o minciună politicianistă, nimic altceva! Un stat disfuncțional, o administrație publică complet politizată, o societate fragilizată de corupție și ineficientă nu pot naște oaze de performanță managerială înlăuntrul sistemului de stat, indiferent ce „inovații“ se vor încerca.

Programul a început cu stângul pentru că scopul său real nu a fost niciodată eficientizarea sectorului public românesc, așa cum ne-a fost prezentat. Dacă s-ar fi dorit cu adevărat asta, soluția simplă, evidentă și eficace era la îndemână: privatizarea, acompaniată de măsuri de reglementare și stimulare a competiției. Managementul „privat“ la stat e un copil bolnav, moșit în cursul negocierilor cu FMI, un compromis lamentabil între cerințele creditorilor de a se face ceva pentru a reduce risipa din sectorul de stat și refuzul încăpățânat al politicienilor români de a-și asuma privatizarea ca singura soluție viabilă. Ce a urmat era deci previzibil: o tocană reîncălzită de așa-zisa recrutare independentă, dar în fapt cenzurată discret de politicieni vechi și noi care – să nu fim copii! – nu vor abandona benevol cel mai apetisant segment al vieții lor de ales. Se știe astfel cu certitudine azi că firma de stat X e în fieful cutărui partid și că orice „recrutare“ trebuie validată în avans de „nașul“ partidului
respectiv. La fel cu firma Y: procesul e același, doar partidul și nașul se schimbă. Un pelerinaj discret și umilitor al „catindaților“ profesioniști pe la sediile partidelor pentru a-și obține binecuvântarea – asta e de fapt partea cea mai importantă a așa-zisei recrutări! Ce-am avut și ce-am pierdut față de politizarea fățișă de pâna acum, cu excepția comisioanelor pentru head hunteri? Odată binecuvântați politic, managerii „privați“ nu au, se înțelege, mare spațiu de manevră decizională în ceea ce privește raționalizarea relațiilor comerciale ale companiei ori reformele structurale ce pot aduce atingere intereselor sindicale. Iar cei puțini care par să nu fi înțeles mesajul nu au făcut mulți purici în companiile unde au fost trimiși, unii devenind chiar post factum critici virulenți ai programului.

Ca o concluzie de etapă după un an de aplicare, nimeni nu se mai îndoiește astăzi că programul „manager privat la stat“ e deja discreditat. Pe lângă faptul ca (prea) mulți manageri au renunțat (din motive neclare) la mandate după doar câteva luni și pe lângă dezvăluirile revelatoare făcute de unii dintre ei, realitatea este că programul nu poate arăta opiniei publice nicio realizare remarcabilă. Niciuna dintre companiile preluate de manageri privați nu și-a îmbunătățit sensibil performanța; maximul de efect pozitiv raportat de una-două companii este reducerea marginală a pierderilor, dar și aici, dacă sapi puțin, afli că de fapt pierderile s-au redus fie prin tăierea investițiilor, fie datorită unei conjuncturi economice benigne, care nu are nimic de-a face cu managementul companiei. Din păcate însă pentru politicienii noștri fascinați de panacee iluzorii, piețele sunt mai inteligente decât și-ar dori ei, iar investitorii sancționează de câte ori au ocazia eșecul acestui program: cel mai recent exemplu îl constituie listarea pachetului minoritar la Nuclearelectrica – un monopol de stat cu management privat – unde vânzarea a 10% s-a putut face doar la un discount colosal, de peste 50% față de evaluarea minimală făcută independent companiei înainte de listare. Managementul „privat“ la stat e un experiment scump, care nu poate fi nici îmbunătațit, nici continuat: el trebuie abandonat urgent în favoarea unui program multianual de privatizare, asumat politic și derulat profesionist. (Doru Lionăchescu, Președinte, Capital Partners)

"Acest articol a apărut în ediţia print numărul 40 a revistei Capital din săptămâna 7 – 13 octombrie 2013"