Un ministru de finanţe iresponsabil a acceptat majorări de pensii pe care, pur şi simplu, bugetul nu le poate susţine. Nota de plată a venit mult mai rapid.
Orice politică bugetară, adică modul cum îţi propui să cheltui banii de la buget, presupune, inevitabil, şi o doză de cinism. Dacă un ministru de Finanţe ar şti că viaţa tuturor celor bolnavi de cancer ar putea fi prelungită cu câţiva ani doar dacă ar aloca toţi banii din buget pentru sistemul sanitar, tot n-ar putea lua o astfel de decizie. Când începi să împarţi banii, indirect, pe unii îi condamni să trăiască mai puţin. Aşa a fost mereu, aşa este peste tot în lume. E un fel de cinism la care ne împinge dezechilibrul dintre resursele limitate pe care le avem la dispoziţie şi infinitul de nevoi pe care trebuie să le satisfacem.
Nu există niciun partid pe lumea asta care să poată rezolva acest dezechilibru. La fel este şi în cazul pensionarilor. Atunci când numărul acestora este cam egal cu al celor care contribuie la fondul de pensii, nu ai cum să creşti pensiile peste noapte, ca un alchimist. Matematica e potrivnică. Avem aşa de mulţi pensionari şi din cauza corupţiei. O ştire de zilele trecute anunţa că într-un judeţ au fost descoperite câteva sute de persoane care munceau bine-mersi, deşi erau pensionate pentru invaliditate de gradul I (adică nu se mai poate recupera capacitatea de muncă!). Corupţia a operat şi în acest domeniu.
Guvernul a crezut, anul trecut, că a descoperit cornul abundenţei. Un ministru de finanţe iresponsabil a acceptat majorări de pensii pe care, pur şi simplu, bugetul nu le poate susţine. Nota de plată a venit mult mai rapid. Premierul Tăriceanu a sperat că poate lua decizii la fel ca pe vremea guvernului Văcăroiu: vreo întreprindere de stat are probleme, îi dăm subvenţii de la buget; vrem să avem linişte cu sindicatele, acceptăm orice măriri de salarii; căutăm voturi, creştem pensiile cât cere PSD!
Dar în 2008 e o mică diferenţă: Uniunea Europeană nu acceptă un comportament ca pe vremea lui Văcăroiu şi nu acceptă perspectiva ca economia românească să devină mărul stricat din coşul Uniunii. Speriat de fermitatea europenilor, cabinetul Tăriceanu acceptă că trebuie redus deficitul bugetar, după ce cu câteva săptămâni înainte îi trimisese la plimbare (să nu ne înveţe ei pe noi!) şi se afundă şi mai mult în incoerenţă: anunţă că va considera drept venit salarial şi convorbirile de pe telefonul mobil al firmei.
Apoi, îşi dă seama de ridicol şi, în aceeaşi zi, anunţă că s-a răzgândit. Vosganian vine în Parlament şi roagă opoziţia să voteze mai cu milă, uitând că prima grijă a unui guvern este să-şi asigure o majoritate care să-i promoveze legile!
Un final trist pentru un guvern al cărui unic scop pare să fie doar menţinerea la putere până la alegeri, chiar dacă în Parlament nu-şi mai poate promova niciun act normativ propriu, decât cu compromisuri înfiorătoare, şi nu se poate opune iniţiativelor populiste venite dinspre Parlament, aşa cum e cazul reducerii TVA la alimente.
