Criza institutiilor de ocrotire a copiilor, consumata cu doar doua luni in urma, a pus in discutie, mai acut decat oricand, statutul de tara europeana al Romaniei. Guvernul nostru s-a rusinat, s-a agitat, a acceptat ajutorul de urgenta al UE, a luat nota de demisia titularului Departamentului pentru Protectia Drepturilor Copilului (DPDC) si a schitat pe hartie o reorganizare a domeniului. Cu aceasta, sincopa cu pricina a fost bifata si s-a trecut la urmatoarele crize de pe lista: cea feroviara, cea guvernamentala s.a.m.d.
Banii n-aduc fericirea.
Poate, supravietuirea
Saracia lucie in care se zbate protectia copilului e tot la locul ei. Cauzele, aproape intacte: bani putini si adesea prost gestionati. De la fundatiile private care fac adoptii – conditionate sa-si declare veniturile si sa finanteze programe in domeniu – a venit o gura de oxigen. Valoarea ei, potrivit Comitetului Roman de Adoptii (CRA), depasise sensibil, catre finele lui 1999, 70 miliarde lei. Deci, patru milioane dolari, echivalentul bugetului a doua directii judetene de protectie a drepturilor copilului (DJPDC).
Fata de nadejdea cu care a fost asteptat aportul celor 70 de fundatii private si fata de nevoile sistemului, 70 de miliarde nu-s deloc prea multe. Iar daca socotim ca o mana de fundatii duc greul: Irene – 15,5 miliarde lei donati intr-un an, Copiii Fericiti – 8,5 miliarde, Stuart – 8,4 miliarde, Sperante – peste 6 miliarde, acoperind peste jumatate din suma totala, fara a avea nici pe departe o pondere similara in numarul de adoptii, fenomenul devine chiar bizar.
Teoretic, exista informatiile necesare pentru a dezlega acest mister. Practic insa, descoperim ca ecuatia are mai multe necunoscute decat poate cuprinde: baza de date a CRA e zguduita de un virus necrutator, memoria responsabililor CRA nu se simte nici ea prea bine, de la directiile judetene primim o multime de raspunsuri confuze si hilare (inclusiv: „Sunt date secrete”!?) si, in general, domneste un soi de pudoare, de discretie si de balbaiala complice.
Adevarul – secretul pe care-l stie tot satul, dar nu si statul – este ca veniturile nete obtinute de fundatii din adoptii internationale (pentru ca cele nationale se fac gratutit) sunt mult mai mari decat cele declarate.
Transparenta contabila la care sunt obligate agentiile romane de adoptii are un capat subred: nu exista decat uneori date clare si credibile privind incasarile. In conventiile incheiate cu agentiile straine sunt mentionate in mod curent onorarii de 3.000, 2.000 si chiar 1.000 dolari, in conditiile in care cheltuielile facute de fundatia romana nu pot cobori sub 3-4.000 USD pentru o adoptie. In alte conventii, sumele mentionate se cifreaza, onest si realist, la 8-10-12.000 USD.
Dincolo de ceea ce e dispusa o fundatie sau alta sa declare, exista niste preturi ale pietei, sub care agentiile romane n-au motiv sa coboare prea mult, data fiind cererea mare de peste hotare. Europenii negociaza adoptiile in Romania intre 10 – 15.000 USD, de regula, iar nord-americanii intre 15 – 23.000 USD.
La data de 4 noiembrie 1999, CRA eliberase 3.707 decizii de confirmare a adoptiilor, dintre care 2.599 erau internationale. Pentru intreg anul trecut, numarul acestora din urma poate fi estimat la 2.920, din care ar rezulta incasari totale ale fundatiilor romane intre 29,2 si 43,8 milioane USD.
Scazand o cheltuiala medie per adoptie de 4.000 USD, respectiv cheltuieli per total de 11,6 milioane USD, rezulta ca veniturile nete ale agentiilor romane s-au cifrat intre 17,6 si 32,2 milioane USD. Suma reala este mult mai aproape de ultima cifra, mai ales ca totalul cheltuielilor per adoptie poate fi sensibil coborat sub 4.000 USD, daca presupunem ca majoritatea fundatiilor nu ezita sa faca rabat la standarde.
Oricum, diferenta pana la cele patru milioane dolari declarate ca venit net si investite in programe este uriasa. Putem vorbi despre o suma de circa 25 milioane dolari (cifra de referinta), reprezentand banii negri care se vantura in jurul adoptiilor internationale incheiate in Romania.
Jumatatea plina a plicului
Despre rugby se spune ca este un joc de derbedei practicat de gentlemeni. Sau viceversa. Lumea adoptiilor, observa un actor al acesteia, este deschisa oricaror definitii paradoxale. Aici se intalnesc profesionalismul si amatorismul, generozitatea si lacomia, spiritul de solidaritate si invidia cea mai neagra. De adoptii se ocupa avocati, medici, sociologi, dar si foste coafeze, telefoniste sau croitori. De la ceea ce erau prin 1991-1992, o afacere oferita oricui si oricum, adoptiile tind sa devina azi ceea ce trebuie sa fie: o misiune umanitara, gestionata riguros pe principii juridice, morale si financiare clare.
Lupta dintre ceea ce era candva si ce urmeaza sa devina lumea adoptiilor este dramatica, dura si uneori murdara. Cu exceptiile de rigoare, fundatiile mai vechi sunt extrem de rezistente la schimbare. Nu cedeaza lesne nici privilegiile, nici relatiile, nici pietele, nici castigurile de alta data.
Intr-una din ultimele sedinte ale CRA, pe care le-a prezidat, ex-ministrul Tabacaru aprecia ca doar 15 – 20% dintre fundatii declara in mod onest veniturile, situatiile cele mai suspecte fiind semnalate pe relatiile cu SUA, Italia si Grecia.
Potrivit unui alt algoritm, majoritatea fundatiilor procedeaza astfel: sub cuvant ca sunt obligate sa plateasca tot felul de „comisioane neoficiale”, cer partenerului strain sa le achite cel putin 50% din pretul convenit in numerar. Restul se vireaza prin banca, fiind venit declarat, din care se deduc cheltuielile.
Agentiile straine se preteaza la acest joc pentru ca nu sunt obligate sa prezinte clientilor lor (familiile adoptive) documente de decontare, pentru ca interesul lor e focalizat pe finalizarea adoptiilor si pentru ca procedura de plata este, probabil, perfect compatibila cu reputatia curenta a Romaniei.
Cea mai buna dovada ca adoptiile se contracteaza in jurul acelorasi preturi ale pietei, doar veniturile declarate fiind diferite, este ca agentiile straine nu ocolesc fundatiile romane care prefera sa lucreze transparent, curat, ruland banii exclusiv pe circuite bancare. Dimpotriva, marturiseste viceperesedintele Fundatiei Irene, avocatul Petre Patrascu: „Suntem literalmente asaltati de cereri. Partenerul nostru spaniol tine deschisa o lista de asteptare cuprinzand circa 1.000 de solicitari, iar recent am fost nevoiti sa declinam propunerea unei agentii din Israel de a incheia o conventie, pentru ca n-am putea-o onora”.
O alegere simpla
Artizanii de la CRA, si nu numai ei, considera ca sistemul e bun si functioneaza. Neincheiat la toti nasturii si elastic cum este, el poate fi manevrat cu usurinta in beneficiul fundatiilor care nu respecta regulile jocului, devenind astfel un mediu ostil celor care se straduiesc sa lucreze curat si onest.
In mod normal, sistemul de punctare ar trebui sa scoata pe margine operatorii care ascund banii sau isi umfla salariile pana la 5-10.000 USD, neonorandu-si obligatia de a varsa fonduri pentru protectia copilului.
De fapt, selectia dupa merite nu se produce, iar cei tentati sa se retraga din fata conspiratiei celor invechiti in rele sunt tocmai reprezentantii fundatiilor cu contributii masive la finantarea DJPDC.
„Daca investim un miliard in judet si vad ca apar efectele, mai aduc inca doua. Daca nu, mai degraba ma retrag”, avertizeaza dr. Ivanescu, gandindu-se poate ca pentru un program de un miliard, din care jumatate a varsat deja, la Satu Mare, a primit 742 de puncte, in vreme ce o fundatie locala, Concordia, are 2.450 de puncte pentru o contributie de 36 milioane lunar plus o serie de prestatii din categoria „imponderabile” si servicii oferite DJPDC in regim stand-by. Directorul DJPDC Satu Mare, Vicentia Malaescu, altfel o persoana stimata, sustine ca punctajele acestea au perfecta acoperire legala. Cu atat mai rau!
Un calcul sumar arata ca anual pot fi identificati si plasati in adoptii, spre binele lor si al celor ramasi in institutiile de ocrotire, circa 10.000 de copii. Daca proportia de 70% a adoptiilor internationale se pastreaza, iar fundatiile sunt tinute sa lucreze strict legal, in DPDC se pot intoarce anual intre 42 si 77 milioane USD (800 – 1.400 miliarde lei). Arhisuficient pentru un sistem civilizat de protectie a minorilor. Iar loc este pentru toata lumea in acest domeniu. r
Competitia se duce in mod real nu pentru „o piata”, ci pentru a promova un sistem sanatos ori a perpetua un mecanism gaunos.tr
r
Istorii si legender
Adoptiile internationale au dat prilej multor speculatii, pe care presa le cultiva cu voluptate. In fotografia alaturata, Daniela Elena Carratala y Carregui-Gouinot (nascuta Stoian), in varsta de cinci ani, adoptata de o familie de spanioli. Cazul ei a facut valuri in presa anilor trecuti, gasindu-se voci care sa afirme inclusiv ca a fost sechestrata si scoasa pe furis din Romania pentru a fi sacrificata intr-o „banca de organe”.r
Azi, cel putin, scoaterea ilegala a copiilor din tara (ceea ce nicicum nu se poate chema „adoptie”) este foarte putin probabila. Singurul caz inregistrat de IGP in ultimii ani este cel al olandezului Leonard Coenen, care incerca sa urce in avion, la Otopeni, cu un sugar in brate. Altminteri, infractiunile sunt cel mai frecvent inselaciuni carora le cad victime cetateni straini. O familie din Cipru a dat 7.000 USD si un apartament de doua camere pentru un copil pe care nici nu avea cum sa-l primeasca. Frecvente sunt si incercarile de a scoate din tara copii pe actele-duplicat ale unor frati deja infiati. Anul trecut, de pilda, Serviciul Pasapoarte a constatat ca un copil fusese adoptat de familia Spix din SUA, in mod fictiv, pe actele-duplicat ale minorului Mustafa Pita, care plecase din tara inca din 1995. Ingeniosul col. Stanciu n-a scapat ocazia de a intoarce povestea pe dos ca pe un ciorap, pentru a o folosi in „razboiul fundatiilor”, pretinzand ca adevaratul Mustafa este cel care se afla inca in Romania. Principiul de lucru declarat al dlui colonel: Nu pot sa te incriminez?! Dar dosar pot sa-ti fac!r
r
„Reforma Tabacaru”r
Secretarul de stat demisionar, Cristian Tabacaru, trebuind sa administreze un sistem de peste 250 de institutii de ocrotire, in care sunt distribuiti circa 135.000 de copii care necesita protectie speciala (orfani, handicapati etc.), s-a indreptat catre singura sursa care putea acoperi deficitul financiar permanent al DPDC: adoptiile internationale.r
Prin doua ordonante de urgenta din iunie 1997, operatorii privati de adoptii au fost obligati sa se constituie in organizatii nonprofit, sa se acrediteze anual dupa standarde riguroase pe langa autoritatea centrala in materie (Comitetul Roman de Adoptii – CRA), sa depuna bilanturi contabile si sa finanteze programe din veniturile nete. Astfel, procedurile au fost reglementate, operatiunile au devenit transparente si profesionale, relatiile cu agentiile straine de adoptii (si ele supuse acreditarii CRA) sunt guvernate de conventii scrise, iar repartizarea copiilor adoptabili catre fundatii se face perfect echitabil: absolut aleator, printr-un program informatic. r
Iar pentru ca fundatiile sa fie motivate sa investeasca in protectia copilului, fiecare fundatie primeste spre plasare in adoptie, din lista curenta de copii orfani si abandonati, un numar proportional cu punctajul obtinut pentru donatii, sponsorizari, dezinstitutionalizarea minorilor si trecerea lor in asistenta maternala etc. r
Sistemul nu e neaparat original, el este folosit in multe tari occidentale.r