Dar ce ne facem când un ministru al Cabinetului condus de aceeași stimată doamnă introduce în limbajul românesc cuvinte care nici măcar neologisme nu le putem numi. Parcă este ceva specific nouă românilor să aplicăm diverse diminutive cuvintelor pentru a le da un sens cât mai familiar. Așa am ajuns la cuvintele de genul pâinică, carnețel, cămășuță, roșioară, ardeiaș etc. Altfel nu-mi explic cum de i-a venit ministrului Energiei, Anton Anton, să rostească acest cuvânt “hăbuleț”. Dacă nu aveți nicio idee despre ce înseamnă acest “hăbuleț” și vă întrebați de unde provine, atunci trebuie să vă arăt contextul în care ministrul Anton, de altfel profesor cu acte în regulă, a rostit acest cuvânt.

La începutul săptămânii trecute, pe holurile Palatului Parlamentului, după ce a participat la un eveniment dedicat sectorului energetic, ministrului i-au fost solicitate niște clarificări referitoare la rolul major pe care îl va avea România în regiune în contextul exploatării gazelor din Marea Neagră. Cuvintele ministrului au fost următoarele: „Avem toate datele pentru a deveni hub regional de gaze, trebuie doar să ne organizăm. Eu am constatat că fiecare din țările noastre vrea să fie câte un hăbuleț. România are ceva ce altor le lipsește: noi avem resurse”.

În cadrul evenimentului menționat mai sus, organizat de trustul Intact, și care a purtat titlul “România – HUB energetic”, același ministru a comis-o din nou. A spus că România este al doilea producător de gaze din Europa, după Marea Britanie. De fapt România se află abia pe locul patru, după Norvegia, care a avut anul trecut o producție internă de 123 miliarde de metri cubi, Marea Britanie (41,9 mld. mc) și Olanda (36,6 mld. mc). România a avut o producție de doar 10,3 miliarde de metri cubi, fiind nevoită să acopere consumul intern cu gaze rusești. Revenind la ideea de hub, ceea ce a omis ministrul să precizeze este că România nu a făcut aproape mai nimic pentru a obține acest statut. Pentru a deveni hub regional de gaze e nevoie de timp, investiții și voință politică pentru a permite prețurilor să se dezvolte fără intervenția de reglementare, scriu cei de la Reuters. Mai mult, HUB-urile necesită conducte și locuri de stocare care permit schimbul de gaze și circulația acestora în cel mai scurt timp. Astfel, putem concluziona faptul că HUB-ul este locul în care se fac tranzacții în mod liber, transparent și concurențial, unde se fac speculații licite, este locul unde trebuie să funcționeze efectiv o piață. Dar o piață pe lângă mecanisme specifice are nevoie de: încredere din partea celor care activează (furnizori, traderi etc.), un număr suficient de mare de traderi de calibru (cu resurse financiare importante) pentru a elimina posibilitatea influențării de orice fel a pieței, fluxuri de gaze importante și un mediu predictibil, așa cum explica recent Dumitru Chisăliță, expert în domeniul gazelor. Iar noi din toate cele menționate mai sus nu avem aproape nimic. Poate declarația CEO-ului FGSZ, transportatorului maghiar de gaze, făcută, săptămâna trecută, la București,  îi va trezi pe cei care se află astăzi la “butoanele” sistemului energetic românesc: “Nu aveţi petrochimie, nu puteţi folosi gazele naturale ca materie primă. Ce faceţi cu gazul? Îl ardeţi, faceţi un foc mare?”

CIPRIAN MAILAT,
redactor-șef Capital

Acest articol a fost publicat in numărul 26 al revistei Capital, disponibil la chioșcuri în perioada 2 – 8 iulie