Orașul Whittier din Alaska a fost fondat în 1969 și, de atunci, populația s-a nu a depășit 250 de locuitori. Poate părea ciudat pentru cei care locuiesc în zone cu climă temperată, însă în nordul îndepărtat, acolo unde zăpada sălășluiește aproape tot anul iar temperaturile rareori depășesc 18 de grade orice localitate cu peste 50 de locuitori poate fi numită oraș. Istoria minusculei urbe începe în timpul celui de-al doilea război mondial când armata americană a decis să pună bazele Camp Sullivan, o unitate militară de tranzit prin care soldații staționați în Alaska sosea cu navele la țărm. Apoi, după război, tot armata a construit două clădiri din beton – cele mai mari din zonă la acea vreme – menite să găzduiască militarii. În anii `50, aceste clădiri găzduiau circa 1.000 de soldați care aveau la dispoziție o cantină, un cinematograf, o pistă de bowling și un mic oficiu poștal. După 1960 însă, armata a renunțat la garnizoană și a lăsat totul în grija puținilor pescari din zonă. Încet-încet populația a crescut până la peste 800 de persoane, însă cutremurul din 1964, urmat de valuri de până la 13 metri a distrus mica așezare măturând toate casele și lăsând doar una dintre cele două clădiri foste militare în picioare. Cum singurul adăpost era această clădire, toți cei care au scăpat după dezastru – nu mai mult de 150 de persoane – au ocupat camerele din interior.
Acum, după mai bine de 50 de ani, Whittier înseamnă doar un port în care, din când în când, ancorează vase de croazieră cu turiști atrași de povestea locurilor, câteva hale industriale și un bloc îmbătrânit sub acoperișul căruia trăiesc toți cei 220 de locuitori ai orașului. Pe lângă apartamentele acestora, de fapt niște dormitoare militare modificate, clădirea găzduiește o grădiniță, o școală, câteva mici magazine, un bar, o clinică medicală, un oficiu poștal și sediul poliției. Chiar și biserica se află la subsol, alături de locurile de joacă pentru copii.
O experiență unică în lume
Deși poate părea foarte logic și comod ca toți locuitorii să stea la doar câțiva pași unii de ceilalți, să se întâlnească pe holuri și să își caute copii pe la apartamentele vecine, cetățenii din Whittier, orașul sub un singur acoperiș, poartă, câteodată, tricouri pe care stă scris, ironic, POW. Iar asta nu înseamnă „Prisoner of War” așa cum se așteaptă cei care nu cunosc realitățile locului, ci „Prisoner of Whittier”.
Singurele legături ale orașului cu restul civilizației sunt vapoarele care fac curse regulate către sud sau tunelul Anton Anderson Memorial, mai cunoscut drept Whittier, Tunnel, unul dintre cele mai ,lungi din America. Doar că are o singură bandă iar deplasarea către anchorage sau revenirea în „orașul sub un singur acoperiș” poate fi făcută alternativ.
