Pentru că noi credem că merită citită cartea lui Pierre Ménat „Ten Questions on Post-Covidian Europe” (L’Harmattan, 97 de pagini). Acest fost consilier pentru Afaceri europene al președintelui Chirac pune 10 întrebări „între neîncredere și putere” (așa este subtitlul) într-un moment în care toată lumea se întreabă dacă Europa este capabilă să protejeze europenii și să construiască strategii industriale, pentru a apăra o monedă puternică împotriva dolarului, pentru a contracara revenirea marilor imperii sau dacă nu ar fi mai bine să ne întoarcem la „fiecare acasă”…

Pierre Ménat propune în cele din urmă un nou tratat. Putem auzi deja scepticii indignându-se de un nou transfer de suveranitate. Sursa de inspirație a acestui diplomat pensionar este extrasă din munca neterminată a unui mare om: generalul de Gaulle, promotorul unui plan Fouchet mort în faşă. Nu putem face din Europa o putere respectată și respectabilă fără a alege parteneri de încredere capabili să afirme o poziție în lume.

Să revenim, așadar, la sursă: generalul de Gaulle distinge în mod clar piața comună de suveranitate în materie de apărare și politică externă. El o considera pe cea de-a doua mai imperativă decât prima. Planul Fouchet a fost respins la începutul anilor 1960, deoarece, așa cum ne amintește Pierre Ménat, belgienii și olandezii nu l-au găsit suficient de atlantist și au dorit să includă Regatul Unit în el. Se temeau de hegemonia Franței, mai ales în mâinile generalului…

Bilanțul obstacolelor din trecut

Cu toate acestea, Pierre Ménat face bilanțul obstacolelor din trecut: Regatul Unit a intrat, apoi a părăsit Uniunea; Statele Unite se retrag din securitatea europeană sau pretind că vor face acest lucru; Consiliul European al Șefilor de Stat și de Guvern, creat în anii 1970, a crescut considerabil, în conformitate cu ceea ce dorea De Gaulle… Prin urmare, autorul vede aici o oportunitate: „Să aducă împreună pe cei din statele europene care ar fi dispuse să se angajeze într-o Uniune strânsă care să respecte identitățile naționale.

Înființarea unui Consiliu european de securitate, independent de instituțiile UE, care să se ocupe de afaceri externe și de apărare, dar care să-și lărgească acțiunea către alte domenii care nu sunt acoperite deloc sau insuficient de tratatele actuale, precum sănătate, cultură sau cercetare. Desigur, s-ar stabili o legătură între această Uniune politică și Uniunea Europeană”.

Mai întâi, trebuie remarcat faptul că Comisia și Parlamentul nu sunt. Instituțiile UE au fost construite puţin la noroc pentru deschiderile politice, ratând în mod repetat şansa aprofundării în momentul extinderilor succesive. Am ajuns la un întreg care urmărește mai multe logici fără să le ajungem vreodată din urmă: o bucată de federalism aici, o bucată de confederație acolo, un strat de organizație internațională care nu numai că și-ar întâmpina membrii cu drepturi depline, dar i-ar asocia pe alții (Elveția, Norvegia…) în funcție de abilități, terenuri de joc… Arhitectul Europei nu există.

Sau mai bine zis, sunt mai mulți arhitecţi, au trăit în mai multe epoci, sub influența diferitelor curente ale secolului. Să ne imaginăm o catedrală începută în secolul XI, continuată în stilul Bauhaus, retușată de Le Corbusier și al cărui ambalaj final ar fi fost încredințat lui Christo și veți avea o imagine destul de exactă a monumentului european. Prin urmare, Pierre Ménat cere o ultimă mână de ajutor: cea a generalului de Gaulle pentru a finaliza Europa politică. De asemenea, ar fi necesar să se decidă soarta NATO, din care face parte şi Turcia, ceea ce lasă loc reflecţiei… Acolo, autorul nu decide.

Totuşi, există un „Înalt Reprezentant pentru Afaceri externe” în cadrul UE. Are chiar statutul de vicepreședinte al Comisiei și se bucură de o administrație numeroasă. De când spaniolul Josep Borrell a preluat postul odată cu înființarea Comisiei von der Leyen, catalanul nu a mânuit limba de lemn, dar, spre marea lui nenorocire, are doar o sabie… de lemn. Analizele sale sunt faimoase, dar mijloacele sale de acțiune sunt inexistente. Să solicite încetări ale focului fără a fi în măsură să reprezinte cea mai mică amenințare pentru beligeranți este un exercițiu deprimant de care Josep Borrell se achită nu face fără o anumită abnegaţie. Când nu spune nimic, ne înfurie neputinţa Europei. Când el vorbeşte, se râde de neputinţa sa de a fi ascultat de cei puternici.

Pentru ce va fi utilizată Conferința privind viitorul Europei?

Pentru a pune capăt acestei comedii, Pierre Ménat propune, prin urmare, să se treacă la lucruri serioase: câteva state europene – și nu cele 27 – fac pasul într-o adevărată politică externă comună. La modul ideal, acest Consiliu de Securitate ar fi format din Franța, Germania, Italia, Spania, Polonia și… Regatul Unit.

De fapt, Londra nu ar fi obligată să adere din nou la UE, deoarece acest tratat ar fi independent de instituții. Angela Merkel formulase ideea unui Consiliu de Securitate, dar a localizat-o în UE cu membri prin rotaţie. Atât timp cât rămâne regula unanimității, UE nu va fi niciodată imună la luarea de ostatici de către unul dintre ai săi pentru a obţine câștig de cauză pe un subiect sau altul. Pentru a depăși acest obstacol, este necesar un nou tratat de apărare care ar reuni doar state cu adevărat motivate.

„Oamenii vor obiecta că ar fi inutil să creăm o structură suplimentară atunci există deja atâtea. Dar în faţa imenselor mize ale suveranității europene, cine poate pretinde că structurile actuale sunt adaptate? Prin urmare, trebuie să încercăm, jocul merită efortul”, conchide autorul. Singurul lider capabil să ducă acest proiect este, prin definiție, francez: în acest caz, Emmanuel Macron sau persoana care îi va succeda. Va lua Macron torța căzută de la generalul de Gaulle? Și pe cine va găsi la Berlin, Londra, Roma, Madrid sau Varșovia pentru a-l ajuta în această întreprindere irosită odinioară…

Conferința privind viitorul Europei care trebuie, în principiu (cu excepția închiderii generale), să aibă loc înainte de sfârșitul acestui an și să se întindă până în primăvara anului 2022 este locul pentru a dezbate și a decide această uriaşă chestiune. În cele din urmă, vom îndrăzni, în cazul unui nou tratat, oricare ar fi acesta, să-i facem pe oameni să voteze? Este greu de imaginat că Europa se poate lipsi de această bază populară pentru a se proiecta cu forță în marile provocări ale secolului. Ar trebui să acceptăm ca cei care nu vor să implice să se dea la o parte pentru a-i lăsa pe alții să treacă.