Mircea Geoană față cu acțiunea, cu inacțiunea și, poate, cu reacțiunea (I)

Să începem prin a-l lăuda!

Mircea Geoană este un om serios în ceea ce face, activ, harnic și organizat. Chiar și numai aceste calități ar fi suficiente pentru a-l distinge de imaginea stereotipă a Occidentului despre români, imagine pe care și-au însușit-o, clișeistic, din păcate, și foarte mulți dintre noi.

Mircea Geoană are, de asemenea, elementele statistice necesare oricărui candidat cu doi ani înainte de alegere: o notorietate de peste 90% și o favorabilitate rezonabilă. Definiția notorietății este simplă: câți dintre cei chestionați îl cunosc pe sau au auzit de X. Favorabilitatea este definită ca diferența dintre procentajul celor care au încredere în perosana X și procentajul celor care nu au încredere. Nu pot da acum un procent pentru acest indicator pentru că nu am cunoștință privind cercetări de ultimă oră, dar, extrapolând datele vechi, pot specula că el se situează în jur de 20%, ceea ce, pentru scena politică din România, este mult.

Pentru a continua analiza imaginii publice a lui Mircea Geoană voi face o distincție între perioada 1990-2012 (care ar putea fi numită „primul MG”) și momentul de acum („al doilea MG”).

Mircea Geoană și-a început cariera publică prin intrarea în diplomație. Știm, din CV-ul domniei sale, că a urmat inițial Politehnica, Facultatea de Mecanică. Este o facultate dificilă în care trebuie să știi multă matematică, multă fizică și să ai o minte foarte organizată. Sunt convins că Mircea Geoană are aceste calități, iar studiile de inginerie i-au fost de mare folos în formarea personalității. Din păcate nu este foarte clar dacă, după facultate, omul nostru a practicat, măcar în stagiu, profesia de inginer mecanic. Între 1982-1990 este o zonă gri în biografia sa.

„Primul” Mircea Geoană a început în diplomație, de jos, ca funcționar în Ministerul de Externe, și a devenit cunoscut prin numirea ca ambasador în SUA, la sfârșitul primului mandat al lui Ion Iliescu. La acea vreme, numirea sa a fost percepută ca „tehnică”, întrucât venea pe un val al înlocuirii „bătrânilor comuniști” cu oameni tineri, cunăscători de limbi străine și conectați la spiritul acelui timp.

S-a vorbit mult, în acea perioadă despre tatăl lui Mircea Geoană, care fusese general MApN, comandat al Apărării Civile. Apărarea Civilă făcea parte din „trupele de securitate” (petlițe albastre, bordate cu roșu), dar nu avea nicio legătură cu Departamentul Securității Statului, care ținea de Ministerul de Interne. Detractorii au pedalat mult pe ideea că Mircea Geoană este „fiu de securist”, ceea ce nu este adevărat. Bineînțeles că, pe de altă parte, tânărul Geoană făcea parte dintr-o categorie privilegiată, dar nu într-atât încât să fi trăit în cu totul alte condiții decât un tânăr bucureștean obișnuit.

Când, în 1996, Emil Constantinescu a câștigat alegerile prezidențiale, mai multe voci din Alianța Civică au cerut înlocuirea ambasadorului României în SUA. Acest lucru nu s-a întâmplat și mandatul lui Mircea Geoană la Washington a fost considerat, ulterior, unul de succes. Acest succes a construit o percepție publică de tipul: „Geoană știe cum este în America și cum poate România să aibă o relație bună cu aceasta”.

Întors în țară și înscris în Partidul Social Democrat, Mircea Geoană a devenit astfel reprezentatul unei aripi „liberale”, net pro-occidentale, a partidului și a devenit ministru de Externe în cabinetul Năstase. Tradițional, în România, poziția de ministru de Externe este generatoare de notorietate pozitivă. Românii au avut mereu o părere mai bună despre politica externă decât despre cea internă. Prin urmare, Mircea Geoană a ajuns, firesc, secundul lui Adrian Năstase la alegerile din 2004, ca propunerea de premier în cazul în care Năstase ar fi ajuns președinte. În acea campanie Geoană a fost suficient de inteligent încât să nu iasă în față foarte mult.

Anii 2005-2011 au fost anii de canibalizare internă a PSD. În 2005, învins în alegeri de Traian Băsescu și amenințat de nou-înființata DNA, Adrian Năstase a fost sfâșiat de „baronii” din teritoriu și îndepărtat atât de la conducerea partidului cât și de la cea a Senatului.

Mai întâi, Mircea Geoană a profitat de nemulțumirile baronilor la adresa lui Năstase și a câștigat președinția PSD în fața lui Ion Iliescu. Geoană fusese calificat drept „prostănac” de Ion Iliescu, dar Iliescu nu avea el însuși, la acea vreme, o imagine bună în fața unui segment larg al societății românești. Narațiunea prezentată de simpatizanții lui Geoană a fost că acesta reprezintă viitorul tânăr al social-democrației românești, în contrast cu „bătrânul comunist” Ion Iliescu.

La alegerile din 2009, a devenit candidatul PSD la președinția României. Până la campania electorală, ascensiunea lui Mircea Geoană a fost continuă și, aparent, solidă.

Campania electorală și alegerile au avut atunci două puncte cheie: dezbaterea finală și exit-poll-ul din seara alegerilor. Din ambele, Mircea Geoană a ieșit șifonat serios. La dezbaterea finală, președintele în exercițiu, Traian Băsescu, i-a adresat challenger-ului o întrebare distrugătoare: „V-a plăcut aseară la Vântu?”. Este greu de cuantificat, chiar și astăzi, cât a contat răspunsul neconvingător a lui Mircea Geoană în votul de a treia zi. Cert este că asupra „tehnocratului curat” Mircea Geoană a apărut pata unei relații dubioase cu Sorin Ovidiu Vântu.

În seara alegerilor, exit-poll-urile l-au dat câștigător pe Mircea Geoană cu o mică diferență de voturi în fața lui Traian Băsescu. Expansiv, entuziast și exuberant, la vederea rezultatelor afișate pe un ecran în fața sediului PSD, în mijlocul colegilor de partid și cu toată presa de față, Mircea Geoană și-a îmbrățișat soția și a exclamat : „Mihaela, dragostea mea!”. Această exclamație ar fi fost minunată pentru umanizarea personajului politic dacă rezultatele de a doua zi nu ar fi răsturnat estimarea de la exit-poll. Mircea Geoană a pierdut alegerile și exclamația din seara precedentă l-a făcut, pur și simplu, ridicol. Vorba lui Napoleon: „de la sublim la ridicol este un singur pas”.

Karma is a bitch! În 2010-2011, perdantul Mircea Geoană a pățit cu asupra de măsură ceea ce pățise Adrian Năstase în 2005: mai întâi a fost înlocuit din funcția de președinte al partidului, apoi marginalizat, înlocuit din funcția de președinte al Senatului și, în final, a fost exclus din partid.

După o încercare nereușită de constituire a unui nou partid, Mircea Geoană a plecat din țară și cu asta se încheie prima parte vieții sale politice, o perioadă în care a părut naiv, entuziast, lipsit de experiență, căzut pradă unor „vulpoi” versați.

Așa să fie? Vom vedea în episodul următor!