Mai întâi, să menționăm anii ’90, cu jungla legislativă, jaful furibund din baza materială a statului, inflația galopantă sau operațiunile de tip „Ponzi” precum Caritas sau FNI. Au fost ani grei, când sărăcia era lucie și hoții se alimentau nestingheriți din puținii bani disponibili. Mult mai grei chiar și decât perioada imediat următoare crizei financiare globale din 2007 – 2008, când oamenii s-au trezit cu salariile tăiate și cu rate la bancă de plătit pentru ceva ce-și înjumătățise deja valoarea. Asemenea lucruri nu s-au întâmplat în regimul Dragnea. Dimpotrivă, din punct de vedere macro, situația este una relativ stabilă. Economia românească, mai ales prin operatorii privați, își face treaba. Multinaționalele exportă și echilibrează balanța comercială, există bani europeni pentru proiecte serioase, iar românii plecați își ajută în continuare familiile rămase în țară. Problema cea mare nu este, așadar, una care să ne lovească puternic din punct de vedere material. Nu încă, cel puțin. Riscurile sunt însă de ordin moral. Fundamentul justiției sociale a fost zdruncinat în ultimul timp mai mult decât niciodată. Furtul nu a fost nicicând mai tolerat, hoții niciodată atât de protejați, iar oamenii care-și făceau treaba onest, așa cum scrie în fișa postului, oricare ar fi fost ea, nicicând mai disprețuiți de autorități. Oameni coborâți direct din filmele cu activiști de partid din vremea Răposatului luaseră deja ostatice, pe lângă instituții, aporape toate ecranele televizoarelor și jumătate din internet ca să explice că toate animalele sunt egale, doar că unele sunt mai egale decât celelalte. Nimic diferit de ce-am trăit deja în anii ’90, veți spune. Doar că atunci eram pe un drum care abia începuse, de la comunism către democrație și stat de drept. În ultimi doi ani, pe drumul ăsta n-am făcut altceva decât să ne întoarcem. Iar așa ceva nu poate fi decât începutul sfârșitului pentru toate visele celor care au murit în decembrie ’89.

De ce s-a sfârșit acest coșmar negru? S-a schimbat cumva carcterul oamenilor care ne conduc? Nu, ba chiar deloc. Ciordache a rămas același, Nicolicea și Cătălin Rădulescu-Mitralieră la fel. Olguța e tot ea. Doar că zidul acesta lung de oameni care se țin fiecare de ouăle celuilalt (metaforic vorbind) și înconjoară castelul lui Dragnea precum șanțurile de apă din Evul Mediu, au realizat ceva. Au înțeles că în clipa în care ne-am ars toate podurile cu Europa și SUA, vom fi rămas singuri-singurei, față în față cu zâmbetul disprețuitor al lui Putin. Iar acesta, e ușor să-ți dai seama, iubește trădarea inamicilor săi, dar îi urăște pe trădători. Nimic bun nu are cum să ne aducă o nouă vasalitate în fața Marelui Urs de la Est, nici chiar dacă avem în vene sânge de pesedist din tată-n fiu.

Sfârșitul lui Dragnea (căci acesta va veni, nu mai încape îndoială!) înseamnă un nou început pe Calea Euro-Atlantică. Nu va fi sfârșitul corupției, al furturilor și al moralității de Fanar, dar măcar vom putea respira ușurați că nu devenim încă o dată victimele unui abandon în brațele Rusiei. Dacă nu vom reuși noi, măcar copii noștri vor avea o șansă să se simtă mândri că sunt români.