Trăim ca proştii după nişte reguli care nu sunt ale noastre şi pe care nici măcar nu le înţelegem! Fireşte, toate au în spate o motivaţie şi toate împărtăşesc paternitatea unor minţi care ne-au fost reprezentate drept luminate. Poate că fiecare dintre aceste reguli, luată în parte, are un sens şi un scop nobil. Dar singura justificare a acceptării acestei stări de fapt este celebra butadă „exista un sistem care, deşi este imperfect, funcţionează“. Oare chiar funcţionează?

Nu pot să uit o replică a celebrului Mircea Lucescu. Confruntat cu sentinţele dure ale unor „grei“ din sportul cu balonul rotund din România, respectatul antrenor a replicat (citez din memorie): „I-au judecat nişte femei care habar nu au de fotbal!“ Prima mea reacţie a fost de perplexitate. Ce-are a face cunoştinţa regulamentului FIFA cu responsabilitatea în faţa legii? Ce-au în comun sistemul de joc 4-4-2 cu evaziunea fiscală şi falsul în acte? Şi totuşi, există un gram de logică în tona asta de nonsens! Fotbalul, în special în România, a fost încă de pe vremea comunismului un fel de lume paralelă. Jucătorii talentaţi – vedete incontestabile ale comunităţii – au fost tratați mai mereu cu indulgenţă de către autorităţi. Mai trecem cu vederea un ultraj, ne mai uităm în partea cealaltă pentru un trecut pe culoarea roşie a semaforului, mai uităm să-i punem fiola unuia evident abţiguit care se întoarce din club la ceas de noapte înaintea unui meci. Lucrurile astea au funcţionat întotdeauna, cumva acceptate de societate de dragul binelui emoţional pe care oamenii respectivi ni l-au făcut sau speram să ni-l facă. Astfel, încetul cu încetul, gladiatorii moderni au devenit un soi de copii mari, care-şi trăiesc viaţa într-o perpetuă infantilitate în lumea lor de băieţei cu scutire la ora de responsabilitate socială.

Poate că tocmai de aceea fotbalul românesc a reuşit mult timp să depăşească cu mult nivelul material al societăţii din care provenea. Un domeniu fără prea multe reguli scrise este stimulant pentru performanţa şi iniţiativa personală. Oare nu este cumva lumea imaginară din capul lui Mircea Lucescu mai bună decât cea cu tomuri de legi, norme de aplicare şi jurisprudenţă în care trăim? Capitalismul pe care l-am dorit cu toţii după ‘89 era exact promisiunea unei societăţi a copilăriei, care să înlocuiască îngrozitoarea povară a unui stat care arbitrează tot ce mişcă după norme care – mai devreme sau mai târziu – devin de neînţeles chiar şi pentru cei care se presupune că trebuie să le aplice. Kafka a explicat absurditatea acestui sistem în „Procesul“ mai bine decât aş putea să o fac eu acum în câteva rânduri. Iar monstrul acesta care ne înghite sufletele pe nemestecate – Sistemul – există. Este chiar mai periculos şi mai diabolic decât oricând. Criza financiară care a măturat ca un tsunami averi şi agoniseli de o viaţă, pornind de pe malul celălalt al Atlanticului, este dovada clară că suntem expuşi, că existenţa noastră este hotărâtă în cabinete luxoase despre care nici nu ştim că există. Singura protecţie pe care o putem avea este educaţia, cunoaşterea legilor, înţelegerea fenomenelor.

Doar cunoscând pericolul ne putem feri de el. Societăţile civilizate au reuşit să dezvolte un concept care se numeşte „democraţie şi stat de drept“, care s-a dovedit până acum cel mai performant în obţinerea bunăstării individuale şi a promovării pe merit. De aceea mă îngrozesc când văd astăzi că minciuna pe faţă a devenit politică oficială. Şi mai ales cum alegătorii sunt prea leneşi să lupte, preferând să fie asistaţi de un stat din ce în ce mai rapace, în timp ce visează la caii verzi pe pereţi livraţi de politicieni la tv.

CLAUDIU ȘERBAN,
director editorial, Capital