– Domnişoară, un taxi! Taxi, domnişoară!!!, ţipă, cât poate de serviabil, după mine şoferul unei maşini deghizată într-o firmă de taxi de care e inutil să mai spun că nu a auzit nimeni.

Stă la ieşirea din Gara de Nord şi pescuieşte clienţi.
Am făcut greşeala să privesc în direcţia lui şi, înţelegând că sunt în căutarea unui mijloc de transport, aproape că începe să mă urmărească.
– Urcaţi, domnişoară. Unde mergem?, continuă bărbatul gras şi tuciuriu cu aceeaşi intonaţie serviabilă.
– În Grozăveşti, îi zic, ştiind ce va urma, ca să scap de el.
– Aaaa nuuu, e prea aproape, – îşi începe omul strategia de vânzare a serviciului său evazionist de taximetrie – Dar cu 350 de mii vă duc…, se face că lasă de la el.
– Cât??? mă holbez la el şi mă abţin să nu râd.
Doar zâmbesc.
– Nu, mulţumesc. Şi plec lăsându-l vorbind pare-se despre o ofertă îmbunătăţită… Dar nu îl mai aud. Şi nici nu vreau să mă gândesc cum m-ar fi jumulit dacă urcam în maşină. Mă gândesc însă la cum se manifestă primele semne de transformare a unui sclav în cel mai perfid stăpân.

În cinci minute ajung acasă. Pe jos. Ce bine…