Oh, deliciile bucătăriei! Cei care, ca subsemnatul, se găsesc în situaţia deloc de invidiat de a se simţi neajutoraţi la pregătirea unei omlete se consolează de obicei cu suferinţele şi reuşitele altora; Julian Barnes, un prozator englez din care merită citit tot ce se traduce, şi-a descărcat tot năduful de bucătar amator în „Pedantul în bucătărie“. Cinefilii ar trebui să vadă (ba nu, sunt de-a dreptul obligaţi să nu piardă) „Ratatouille“, ulti
Oh, deliciile bucătăriei! Cei care, ca subsemnatul, se găsesc în situaţia deloc de invidiat de a se simţi neajutoraţi la pregătirea unei omlete se consolează de obicei cu suferinţele şi reuşitele altora; Julian Barnes, un prozator englez din care merită citit tot ce se traduce, şi-a descărcat tot năduful de bucătar amator în „Pedantul în bucătărie“. Cinefilii ar trebui să vadă (ba nu, sunt de-a dreptul obligaţi să nu piardă) „Ratatouille“, ultima producţie de animaţie a studiourilor Pixar.
Oare cât timp a trecut de la „Parisul vesel“? Şi când a fost ultima oară că aţi văzut un şobolan care vrea să devină bucătar (adică „chef“, mai bine zis)? Brad Bird, autorul fabulosului „The Incredibles“, recidivează în stil mare, cu o comedie în ritm alert care se desfăşoară, în cea mai mare parte, printre tigăi, oale, farfurii, ingrediente şi… feluri de mâncare, fireşte: „Ratatouille“.
Remy (jucat de comediantul Patton Oswalt) e un şobolan de ţară, înzestrat cu un simţ gustativ neobişnuit de acut – motiv pentru care familia sa îl foloseşte pe post de degustător (şi „mirositor“!) oficial pentru a depista otrăvurile puse de oameni, dar să trecem… Un astfel de dar merită, fireşte, cultivat, iar Remy ştie ce îşi doreşte: să devină, nici mai mult, nici mai puţin decât… bucătar! Desigur, pentru un şobolan aceasta e probabil cea mai proastă alegere de a face carieră – în esenţă, bucătăria fiind un business în care toată lumea (oamenii, adică) ar prefera să-l vadă mai degrabă mort pe bietul nostru erou; cât despre ideea de a-l vedea gătind, e suficient să-ţi dea fiori…
Despărţit printr-un accident de familia sa, Remy ajunge, întâmplător (şi prin sistemul de canalizare) la Paris, unde are în sfârşit şansa de a-şi vedea visul cu ochii: să lucreze într-un restaurant celebru, al unui mare, foarte mare „chef“ pe nume Gusteau, a cărui carte de bucate, „Oricine poate să gătească“, a fost o Biblie pentru Remy. Din păcate însă, Gusteau a părăsit bucătăria pământească pentru cea din ceruri, cu inima frântă de o cronică veninoasă a unui critic de restaurante pe nume Anton Ego (jucat de nimeni altul decât Peter O’Toole, pentru care Brad Bird a scris special rolul).
De aici tot filmul se derulează cu o inventivitate şi un şarm vizual nemaivăzut de pe vremea lui Tex Avery: Remy ajunge să încheie un pact secret cu Linguini, spălătorul de vase şi gunoierul localului, după ce, graţie talentului său culinar, „rezolvă“ pe ascuns o supă. Noul boss al restaurantului, Skinner, crede în schimb că sărmanul Linguini ar avea oarecare talent la gătit (deşi, fireşte, în toată afacerea, creierul, mâna şi… gustul sunt ale lui Remy). Cum lucrează cuplul Remy-Linguini e o sursă inepuizabilă de gaguri vizuale: sub toca albă a prietenului său uman, Remy îl trage de păr de fiecare dată când trebuie să facă o manevră; la propriu, micul şobolan bucătar e un păpuşar! Dintre toate atuurile acestui minunat film, printre puţinele pe care nu aveţi voie să le rataţi în această vară ce se apropie de sfârşit, cel mai important – şi cel care detaşează filmul lui Brad Bird de produsele de serie de la Hollywood – e atenţia la detalii: grafica e impecabilă, iar în chip de consultant a fost angajat un celebru „chef“ real, care a şi creat câteva feluri de mâncare special pentru film. Şi mai e ceva: niciodată, dar niciodată, n-aţi văzut mai bine şi mai realist cum se lucrează în bucătăria unui restaurant de elită!