În primul an de criză, aproape 300.000 de români, adică mai mult de 2% din populaţia activă, au părăsit ţara. Majoritatea pentru contracte temporare de muncă, ce pot fi, însă, primul pas spre plecarea definitivă.
Cei care îşi caută o slujbă cât mai bine plătită, urmând să se întoarcă acasă la finalul contractului, s-au orientat, anul trecut, spre Marea Britanie, Germania şi în Italia (circa 45.000 de persoane fiecare) şi Franţa (cam 35.000 de plecări). În cazul celor care renunţă definitiv la România, clasamentul destinaţiilor pe 2009 a fost dominat copios de Canada, Germania şi SUA. Însă, comparativ cu 2008, Spania a înregistrat o creştere de 130%, iar Marea Britanie şi fostele ei colonii de la antipozi, de peste 50%. Iar apetitul pentru Australia şi Noua Zeelandă ar putea creşte puternic şi anul acesta, având în vedere recenta relaxare a condiţiilor de emigrare în cele două state. Noile reguli ar putea să-i facă pe tot mai mulţi români să renunţe la destinaţiile tradiţionale (Europa de Vest şi America de Nord) în favoarea celor din emisfera sudică. În plus, pentru cei care îşi doresc o viaţă liniştită, într-o climă blândă, insulele din Caraibe devin o opţiune din ce în ce mai tentantă.
Imediat după ‚89, sute de mii de români au luat graniţele cu asalt. După 20 de ani, un nou val de emigraţie: oameni cu studii şi experienţă profesională decid să nu se mai irosească în România. Destinaţia? De la de-acum clasicele ţinte Canada şi Australia la insulele din Marea Caraibelor.
Adrian a plecat din România „mai mult ca într-o aventură. Financiar, stăteam destul de bine, aveam un apartament achitat, maşină şi un venit net pe familie de 1.600-1.700 de euro. Pur şi simplu, luasem legătura cu un fost coleg de liceu ajuns la antipozi şi am început să povestim despre viaţa lui acolo. În timp, ne-a băgat microbul şi ne-am apucat de acte. Am primit viza în noiembrie 2007 şi am ajuns acolo în martie 2008. Eu, soţia şi băiatul de cinci ani şi jumătate. Iar anul trecut i-a apărut şi un frăţior, primul cetăţean australian de drept din familie“.
În statul-continent, poveşti ca aceea de mai sus fac parte din viaţa de zi cu zi, ţinând cont că peste 45% din australieni sunt născuţi în afara ţării sau au un părinte străin. Pondere uriaşă, dar explicabilă, atâta vreme cât procedurile de imigrare sunt destul de permisive. Astfel, în caz că nu aveţi o rudă stabilită deja în Australia, situaţie în care procesul devine aproape o formalitate, trebuie fie să vă fi găsit un loc de muncă anterior depunerii actelor de emigrare, fie să vă încadraţi într-una din cele câteva sute de calificări de pe „Lista de ocupaţii“ acceptate, revizuită la începutul acestei luni.
În „Indicele dezvoltării umane“, raportul Naţiunilor Unite care clasifică toate statele lumii în funcţie de nivel de trai, speranţă de viaţă, alfabetizare şi sistem de învăţământ, Australia ocupă locul doi. Este firesc, deci, că se aşteaptă ca imigranţii în faţa cărora îşi deschide porţile să aibă un anumit profil. Aşadar, dacă doriţi să vă stabiliţi definitiv acolo, trebuie să aveţi resurse cât să vă puteţi întreţine cel puţin doi ani, avertizează departamentul de imigrări de la Sidney. Iar accesul celor nou-veniţi la sistemul australian de asigurări sociale devine posibil tot după 104 săptămâni.
Sau, în cuvintele lui Adrian, „odată ajuns aici, statul nu prea îţi oferă niciun ajutor“. A avut, însă, parte de ajutorul unor conaţionali. În Australia, există peste 14.000 de români stabiliţi în ultimii 20 de ani, „aproape fără excepţie, oameni minunaţi şi săritori. Mai toţi s-au adaptat OK, dar ştim şi un cuplu care nu a reuşit şi vrea să se întoarcă în România. Nu pentru că nu o duc bine, ci pentru că stilul de viaţă de aici nu li se potriveşte. Ca să-i citez chiar pe ei: «în România e distracţia, nu aici». Depinde de ce vrea fiecare de la viaţă şi de orizontul lui de aşteptări“.
Când ţara natală nu mai e acasă
Alte colţuri ale lumii, experienţe asemănătoare. După câteva tentative eşuate ale părinţilor de a emigra după Revoluţie, surorile Iuliana Oprea (33 de ani) şi Georgiana Nicolae (29 de ani) au fost mai decise: prima este acum stabilită în Noua Zeelandă, cealaltă, în Canada. „Sora mea mai mare a plecat din 2002. A fost ideea soţului ei, care voia demult să emigreze. Au ales Noua Zeelandă, pentru că era relativ uşor să faci punctajul pentru viză. Când m-am hotărât să părăsesc şi eu ţara, împreună cu soţul meu, am optat pentru Canada, pentru că în Noua Zeelandă schimbaseră între timp condiţiile de emigrare, cerând să ai experienţă de muncă într-o ţară cu o economie comparabilă cu a lor. Evident, România nu era pe listă“, spune Georgiana. Este bine de ştiut că, între timp, condiţia a fost eliminată. „Niciuna dintre noi nu a plecat din cauza nevoii de a avea mai mulţi bani. Voiam să scăpăm de mizeria, mitocănia şi birocraţia de acasă, de nerecunoaşterea valorilor şi de lipsa de perspective. Evident, din când în când, ţi se face dor de ţară, ţară însemnând familia şi prietenii pe care i-ai lăsat în urmă, ba câteodată chiar şi de celebrul «spaţiu mioritic». Dar nu e suficient, mai ales că nu trebuie să te gândeşti doar la tine, ci şi la urmaşii tăi, cărora sigur le va fi mai bine aici.“
Cheia de la intrare: meseria sau averea
După zeci de ani în care a dus o politică pro-imigraţionistă agresivă, Canada rămâne principala destinaţie a „nomazilor“ din întreaga lume. Drept urmare, 58.000 de străini s-au stabilit în Canada în primele trei luni ale lui 2010, cel mai mare aflux de imigranţi din ultimii patru ani, cu 22% mai mult decât în acelaşi interval din 2007 şi cu 14% mai mult decât în 2009. Cei care doresc să le urmeze exemplul pot afla că, şi aici, criteriile de admitere sunt destul de puţin restrictive. Pentru a putea spera la rezidenţă în Canada, trebuie să ai o ofertă valabilă de job de la unul dintre angajatorii locali sau să fi lucrat 12 luni pe un post care să se plieze pe ocupaţiile acceptate de biroul canadian de imigrări. Este vorba de zeci de ocupaţii: de la cercetători şi medici la bucătari şi instalatori. De asemenea, este obligatoriu să cunoşti limba regiunii în care vrei să te stabileşti. După trei ani de rezidenţă, poţi deveni cetăţean canadian cu drepturi depline.
În Noua Zeelandă, din cele peste zece variante de obţinere a vizei, cele mai recomandabile (după cum afirmă responsabilii biroului naţional de imigrare) sunt cuprinse în programul „Work to residence“, care vizează trei categorii de angajaţi: cei care şi-au găsit un loc de muncă în Noua Zeelandă anterior sosirii, cei care au una dintre calificările pentru care există deficit pe piaţa locală a muncii (este vorba de 59 de meserii, majoritatea necesitând studii superioare) şi oameni care manifestă un talent recunoscut într-unul din domeniile artei, culturii şi sportului.
În cele mai multe dintre statele preferate de emigranţii români, costul vieţii este mult mai ridicat decât cel de acasă. Asta nu înseamnă că nimănui nu i-a trecut prin cap să se retragă în Togo sau Vietnam. Ci, mai degrabă, că ţările cu nivel de trai foarte scăzut nu oferă aproape nimic în afară de garanţia că poţi trăi cu o sută de dolari pe lună: nici siguranţă, nici servicii medicale. Iar pentru a avea acces la acestea, preţul este mult mai ridicat decât într-o ţară dezvoltată. Nu-i de mirare, deci, că în ediţia de anul acesta a „Clasamentului celor mai scumpe oraşe pentru străini“, publicat de Mercer, pe podium apar, pe lângă Tokio, şi capitalele Angolei şi Ciadului, Luanda şi N’Djamena.
În schimb, există ţări mai dezvoltate, mai sigure şi mai frumoase ce devin foarte prietenoase cu imigranţii care dovedesc o anumită potenţă financiară. În Argentina, de pildă, poţi primi dreptul de şedere în cazul în care ai un venit sigur de minimum 400 de euro pe lună, iar în Bahamas, dacă ai achiziţionat o locuinţă în arhipelag (indiferent de valoare, dar cei cu proprietăţi scumpe sunt favorizaţi). Tot pentru cei cu bani mulţi, pe arhipelagul caraibian St. Kitts and Nevis poţi primi dreptul de şedere în schimbul unei taxe de 35.000 de dolari şi a dovezii că imigrantul a achiziţionat o proprietate de minimum 250.000 de dolari. Iar Republica Dominicană percepe o taxă de 50.000 de dolari pentru permisul de şedere permanentă.
Peste 10.000 de români au plecat definitiv din ţară în 2009, arată datele Institutului Naţional de Statistică, cei mai mulţi în Canada, Germania şi SUA. Dintre aceştia, 70% au vârste cuprinse între 20 şi 44 de ani, mulţi având studii medii şi superioare. În acelaşi timp, conform unui studiu al tjobs.ro, 260.000 de compatrioţi au încheiat contracte de muncă în străinătate anul trecut (alte peste 72.000 de plecări la lucru peste hotare având loc în primul semestru al lui 2010).
Cu alte cuvinte, mai mult de 2% din populaţia activă a părăsit România într-un singur an.
Evoluţie
Numărul emigranţilor români s-a majorat cu 17% anul trecut. Creşterea e mult mai mare în cazul unor state din vestul Europei şi al ţărilor de la antipozi.
18.900 de dolari canadieni (circa 14.000 de euro) este suma minimă de care trebuie să dispună o familie cu doi copii care vrea să emigreze în Canada
Destinaţii exotice: plusuri şi minusuri
CHINA Sunt căutaţi inginerii, specialiştii IT, cei cu experienţă în domeniul financiar-bancar, dar şi experţii în vânzări şi marketing. Cei care ştiu foarte bine limba engleză pot deveni profesori. Trebuie ştiut că nivelul de stres şi şocul cultural poate fi foarte mare: circa 70% din expaţi se întorc în ţările de origine mai repede decât şi-au propus.
GOLFUL Dezvoltarea economică din ultimele decenii a transformat radical statele din regiune (Emiratele Arabe Unite, Qatar, Oman sau Kuweit). Deşi au nevoie de specialişti în multe domenii, autorităţile nu acordă cetăţenie străinilor, iar permisele de şedere pe perioadă nedeterminată sunt emise în foarte puţine cazuri.
JAPONIA Nici Țara Soarelui Răsare nu are o politică tocmai binevoitoare faţă de cei care vor să se stabilească definitiv în arhipelag, însă, dacă cetăţenia e aproape imposibil de obţinut, permisul de rezidenţă permanentă poate fi emis după o şedere de minimum zece ani. Calificările înalte şi cunoaşterea limbii engleze sunt obligatorii pentru a obţine un loc de muncă decent.
SINGAPORE Oamenii de afaceri şi cei care au găsit un loc de muncă cu un salariu lunar de minimum 1.000 de euro pot primi relativ uşor permisul de şedere permanentă şi, după câţiva ani, chiar şi cetăţenia. O treime din forţa de muncă locală este alogenă.
