„Unirea cu” poate să însemne fie unirea Republicii Moldova cu România, fie unirea României cu Republica Moldova. Din motive destul de evidente nu se poate pune problema unirii României cu Republica Moldova, pentru că, în acest moment și nu numai, Republica Moldova nu este în măsură să acționeze ca un centru gravitațional față de România. 

Invers, unirea Republicii Moldova cu România, se poate imagina într-un mod oarecum analog cu ceea ce s-a întâmplat 1918. Atunci, să ne amintim, Regatul României a primit, din partea Sfatului Țării de la Chișinău, solicitarea de unire, în fapt, o solicitare de incluziune a Republicii Democratice Moldovenești în Regatul României. Inițial, hotărârea Sfatului Țării includea o cerință expresă a autonomiei Basarabiei în cadrul României, dar, ulterior, s-a renunțat la această condiție. De partea cealaltă, România a ratificat Hotărârea Sfatului Țării, prin decizia Regelui Ferdinand și a Parlamentului de la București.

Astăzi, însă, România nu mai are gradele de libertate din 1918. 

În lumea civilizată a secolului XXI, formal, ca să fie legitimă democratic și recunoscută internațional, unirea ar trebui să fie consfințită prin referendumuri în ambele țări. În plus, ca membră a Uniunii Europene și a NATO, România nu poate să accepte o eventuală solicitare de unificare din partea Republicii Moldova decât dacă ajunge la un consens cu UE și NATO. 

Desigur, contextul actual este profund influențat de războiul din Ucraina. Așa cum spuneam într-un material anterior, activitatea MAE român s-a intensificat puternic în ultimul an. Faptul că zvonurile despre unire circulă în perioada în care are loc la București reuniunea ministerială a NATO și că, mai cu seamă, nu există niciun fel de infirmare oficială pe această temă (este drept, nu există nici vreo confirmare oficială), este un semnal important. 

Acest semnal nu indică, deocamdată, decât faptul că situația din Ucraina generează o serie de repoziționări în războiul informațional. Este clar că sfârșitul conflictului militar nu se vede încă. Bombardamentele rusești asupra infrastructurii energetice ucrainene au creat o situație nouă, foarte dificil de gestionat atât pentru autoritățile de la Kiev, cât și pentru cele de la Chișinău. 

De Kiev are cine să se ocupe, nu duce lipsă de suporteri. În schimb, lipsa furnizării de energie electrică via Ucraina a împins, practic, Chișinăul în brațele Bucureștiului. În ultimele zile, surse din Republica Moldova afirmă că procentajul unioniștilor în stânga Prutului bate către 70%, o cifră imposibil de imaginat acum 4-5 ani. 

Zvonurile acestea sugerează că sprijinul popular pentru unire ar fi asigurat în Republica Moldova. Nu știm însă cât va dura acest moment prielnic. Dacă bombardamentele rusești continuă și Rusia reia ofensiva terestră, opțiunile unioniste se vor intensifica, cel puțin în Republica Moldova. Este, însă, oarecum surprinzător că aceste zvonuri s-au intensificat după ce contraofensiva ucraineană a avut succese notabile și comunitatea nord-atlantică a reiterat hotărârea de a sprijini Ucraina „până la capăt”. Ce se va întâmpla dacă, de exemplu, peste 6-8 luni, Kievul recuperează masiv din teritoriile pierdute și aprovizionarea cu energie a Republicii Moldova se restabilește? Vor mai fi moldovenii la fel de interesați de Unire?

Persistența în spațiul public a ideii de unire arată, cu siguranță, că în cancelariile occidentale acest aspect a fost discutat. Lipsa unei reacții occidentale publice arată doar că nu este luată definitiv o decizie, că nu există un consens deplin, fie pentru ideea de unire în general, fie pentru aspectele tehnice ale unei asemenea proces. 

Există două posibilități. Prima este că puterile occidentale și-au dat acordul de principiu asupra unirii. A doua, evident, este că nu. 

Să începem cu a doua situație care este mai simplă. Pentru marile puteri este mai convenabil să discute cu mai multe entități mai mici, mai puțin complexe, pe care le pot determina mai ușor să acționeze într-un fel sau altul. Ne amintim că, în urmă cu câțiva ani, ambasadorul SUA la Chișinău a reacționat oficial foarte energic împotriva ideii de unire, susținând fără echivoc că Republica Moldova este o națiune independentă și distinctă de România.

În aceeași ordine de idei, o „Românie Mare” ar întâmpina, pe termen scurt, dificulăți de armonizare internă și, chiar, situații de conflict. O Românie Mare ar deveni, deci, o problemă pentru partenerii occidentali. 

Totuși, de ce nu există acum o reacție oficială față de ideea unirii, așa cum a fost, acum câțiva ani, aceea a ambasadorului Pettit? Răspunsul poate fi destul de simplu: în actualul context, pe linia revalorizării „patriotismului moderat”, o stimulare (tot moderată) a temei unirii ar deturna atenția publicului de la dificultățile cauzate de război și ar solidariza populația împotriva agresiunii rusești. E foarte probabil ca ideea unirii să fie menținută doar la nivel de zvon și luări de poziție discrete și neoficiale și, după ce se va contura clar perspectiva unei victorii ucrainene, să se revină la afirmarea fermă a principiului respectării frontierelor. Cu alte cuvinte, după ce ne-am amăgit puțin, să ne mulțumim cu ideea că vom fi împreună în NATO și UE, dar ca entități distincte.

Cea de-a doua variantă, a acordului puterilor occidentale asupra unirii, este mai complicată. 

NATO nu are o problemă structurală dacă România se unește cu Republica Moldova: interoperabilitatea militară ar cădea în sarcina exclusivă a statului român, ca și coordonarea politică. 

Uniunea Europeană este, însă, marea problemă. Dacă România, ca membru UE, ar „anexa” un teritoriu mic, care nu este un subiect de drept internațional (de exemplu, un orășel și câteva sate în jur), integrarea acestui teritoriu în România și Uniunea Europeană nu ar ridica probleme. Republica Moldova este, însă, un stat independent, membru al ONU și, prin urmare, un subiect de drept internațional. 

Statul rezultat printr-o unire democratică a României cu Republica Moldova ar deveni automat o altă entitate (de drept internațional) decât România actuală și, ca să devină membru al UE, ar trebui să purceadă la repetarea tuturor procedurile de aderare, așa cum a făcut România între 1994 și 2007. 

Să ne amintim că, în anii din urmă, Uniunea Europeană a avertizat separatiștii din Catalonia și Scoția că, în eventualitatea unei secesiuni, entitățile separate, devenite state independente, nu vor putea fi membre ale UE chiar dacă înainte de secesiune, ca regiuni, ele au făcut parte din Uniunea Europeană. Acest raționament s-ar putea aplica, încă mai justificat, în cazul unirii dintre România și Republica Moldova. 

Asta, desigur, dacă responsabilii de la Bruxelles nu ar avea motive serioase să ocolească actualul cadru juridic. Pentru că, dacă există un consens politic, atunci se va găsi și o soluție. De pildă, se vorbește mult despre necesitatea unei reforme instituționale la nivelul UE. O asemenea reformă ar putea reglementa, principial și pozitiv, pe „repede înainte”, și situațiile de tipul unirii dintre România și Republica Moldova.

Unirea ar mai aduce, foarte probabil, încă o complicație. În Republica Moldova există două regiuni cu un statut special: Transnistria și Găgăuzia. E clar că aceste regiuni nu vor accepta unirea cu România decât dacă își vor menține (cel puțin) statutul actual. Or, acordarea unei asemenea statut în cadrul unei „Românii Mari”, ar însemna automat ridicarea problemei autonomiei teritoriale a „Ținutului Secuiesc” și poate și a altor regiuni în care trăiesc minorități. Cu alte cuvinte, ar deschide calea larg către transformarea României (Mari) într-un stat federal. Ne întrebăm, desigur, cu naivitate, cui ar folosi o asemenea evoluție?

În concluzie, mediatizarea actuală a temei unirii seamănă mai mult cu un „drift”, cu un derapaj controlat, care să abată de la alte subiecte și să testeze opinia publică. Problema unirii ar deveni un subiect serios, real, doar în două cazuri: fie o ofensivă totală, surprinzătoare, a forțelor ruse care ar captura Kievul și Odesa, fie, dimpotrivă, un succes de durată al forțelor ucrainene care să oblige Federația Rusă la un acord de pace.

Post scriptum. Personal, sunt 100% pentru o unire democratică, lipsită de constrângeri exterioare, a celor două state românești.