În urmă cu ceva mai mult de o săptămână, guvernul islandez a anunţat că renunţă la aderarea la UE. „Guvernul consideră că Islanda nu mai este stat candidat şi solicită Uniunii să acţioneze în consecinţă din acest moment“, se arată într-un comunicat de presă. Decizia a fost luată după ce cabinetul de centru-dreapta de la Reykjavik, compus din două partide eurosceptice, suspendase negocierile de aderare în septembrie 2013, respectându-şi promisiunile din campania electorală. La baza hotărârii guvernamentale par să stea atât euroscepticismul care a câştigat teren în timpul crizei din 2008-2010, cât şi unele disensiuni cu Bruxelles-ul privind cotele de pescuit (sector foarte important în economia insulei).

Europenii nu pot spune că sunt afectaţi în vreun fel de această decizie: Islanda are doar 330.000 de locuitori şi este situată la mare distanţă de continent, aşa că interacţiunile sunt limitate. Pe de altă parte, nici islandezii nu dau semne că ar duce-o prea rău în afara Uniunii: în 2013 PIB-ul per capita a fost de 45.000 de dolari conform statisticilor FMI (situând ţara pe locul al 16-lea în lume), iar salariul net lunar era în acelaşi an de circa 2.700 de euro.

Dar probabil că cel mai important aspect este că Islanda face parte, alături de Norvegia, Liechtenstein şi de cele 28 de state UE, din Spaţiul Economic European (EEA). Înfiinţat în 1994, acesta reprezintă o piață unică guvernată de aceleași reguli de bază ce au ca scop să permită mărfurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor să circule liber. Mai mult, Islanda este şi membră a Spaţiului Schengen (unde România şi Bulgaria încă nu au fost admise).

Liberi şi nu prea

O altă ţară care a respins intrarea în Uniunea Europeană a fost Norvegia. Prima dată printr-un referendum desfăşurat în 1972, când 53,5% din cei prezenţi la urne au votat contra aderării, iar apoi printr-un nou referendum în 1994. În urmă cu două decenii au fost la vot 88,6% din norvegieni, iar 52,2% din alegători au optat pentru varianta „nu“. Au existat diferenţe regionale importante – dacă în Oslo 67% au votat pentru aderare, în regiunile preponderent rurale tabăra contra a adunat până la 74% din sufragii.

Ca şi în cadrul Islandei, vorbim de o economie nordică dezvoltată (situată pe locul al doilea în lume în ceea ce priveşte PIB-ul pe cap de locuitor, care a atins în 2013 circa 100.000 de dolari; în plus, salariul mediu net este de aproape 4.500 de euro pe lună). Mai mult, şi ea are relaţii foarte strânse cu Uniunea Europeană. În 2014, de pildă, 82% din exporturile norvegiene au mers către statele UE, iar în acelaşi an 64% din importuri au provenit din ţările Uniunii. Asta şi pentru că, după cum arătam ceva mai devreme, chiar dacă nu face parte din Uniune, Norvegia este membră a pieţei unice europene. Aşa că, respingerea aderării a avut, mai degrabă, efecte politice decât economice.

Unii susţin că impactul a fost unul benefic, norvegienii putând să ignore o serie de constrângeri (unele descrise drept inutile sau chiar absurde) izvorâte din minţile birocraţilor de la Bruxelles. În plus, ei au putut să continue liberi dezvoltarea unei societăţi independente după ce mai multe sute de ani au fost de facto sub ocupaţie daneză sau suedeză. Alţii cred, însă, că aşa-zisa suveranitate este în prezent mai mică decât dacă Norvegia ar fi aderat la UE. Erik O. Eriksen, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Oslo, susţine că ţara sa este, prin participarea la piaţa comună europeană, un membru de facto al UE, dar fără să aibă niciun cuvânt de spus în ceea ce priveşte politicile europene. „Norvegia a căzut în capcana integrării din care la acest moment nu este nicio scăpare. Ieşirea din impas prin obţinerea statutului de membru cu drepturi depline este imposibilă având în vedere că majoritatea populaţiei este eurosceptică (…), iar ieşirea din zona economică europeană (EEA) este şi ea blocată. (…)UE nu are niciun interes să semneze cu Norvegia un acord separat de liber schimb similar cu cel încheiat cu Elveţia şi dă semnale că numărul membrilor EEA ar trebui să crească“, scrie Eriksen pe un blog al London School of Economics.

Nici aşa, nici aşa

Şi dacă tot a venit vorba de Elveţia, nu putem ocoli această puternică economie europeană care, deşi este situată exact în mijlocul Uniunii, nu face parte şi aparent nu are de gând să facă parte din UE. Cu un salariu mediu net de circa 5.000 de franci (la cursul actual de schimb, circa 4.700 de euro) şi cu un PIB nominal pe cap de locuitor de peste 80.000 de dolari în 2013 (locul patru în lume conform statisticilor FMI), ţara cantoanelor este totuşi foarte strâns legată de UE din punct de vedere economic. 66% din importuri şi 45% din exporturile elveţiene au ca punct de origine, respectiv destinaţie, ţări din Uniune.

Trebuie spus că, în ciuda faptului că nu este membră a Spaţiului Economic European, Elveţia face parte din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (EFTA). Înfiinţată în 1960, ea le permite statelor membre (cele din UE plus Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein) să tranzacţioneze în mod liber produse şi servicii, însă nu este o uniune vamală. Asta însemnând că participanţii îşi pot stabili propriile taxe vamale şi politici comerciale faţă de statele din afara Asociaţiei.

Aşteptând la uşă

Dacă extinderea UE pare să nu aibă nicio şansă cu statele bogate din nordul şi centrul continentului, nu la fel stau lucrurile în ceea ce priveşte unele ţări din jumătatea de est a Europei. Aici Uniunea ar găsi şi mâine câţiva membri noi. Problema este că marea majoritate a ţărilor candidate sunt departe de a îndeplini criteriile economice şi/sau politice de aderare.

Cel mai aproape de intrarea în UE părea, în urmă cu câţiva ani, Turcia. Aceasta a depus cererea de a deveni un stat asociat al Uniunii în 1959 şi a căpătat acest statut în 1963. Urma ca ţara să-şi depună candidatura pentru a deveni membru cu drepturi depline, însă tensiunile din Cipru şi cele din politica internă au întârziat acest moment. În cele din urmă, Turcia a devenit stat candidat în 1987, însă cererea sa a fost respinsă. O nouă cerere a fost depusă în 1999, iar negocierile de aderare au început în 2005 şi continuă şi în prezent. Având în vedere opoziţia unor state membre (Germania şi Franţa fiind în prima linie), faptul că, potrivit sondajelor, aproape trei sferturi din europeni sunt contra aderării Turciei, dar şi criza economică recentă, precum şi tensiunile politice interne de la Ankara, cel mai probabil această candidatură va rămâne foarte mult timp în aer.

Pe un loc fruntaş pe lista statelor candidate se află Serbia. Ea a depus cererea de intrare în UE în 2009 şi a primit statutul de candidat în 2012, iar în ianuarie 2014 negocierile de aderare au demarat. Principalele divergenţe de ordin politic, cele privind extrădarea unor criminali de război şi cele privind Kosovo, au fost parţial rezolvate, însă rămân încă un obstacol, iar adoptarea acquis-ului comunitar pare a fi un proces de durată. În acest moment, Serbia se află sub cele mai slab dezvoltate state din UE, România şi Bulgaria, la toţi indicatorii economici.

Cu vecinii din Muntenegru negocierile de aderare au început în 2012 şi, având în vedere avansul temporal, situaţia economică ceva mai bună decât a sârbilor, problemele de ordin politic mai puţin numeroase, faptul că marea majoritate a populaţiei este în favoarea aderării, dar şi dimensiunile mai mici ale ţării (600.000 de locuitori faţă de peste şapte milioane în Serbia), este posibil ca micul stat de la Marea Adriatică să intre în UE înaintea foştilor compatrioţi.

Şanse minime

Nu la fel stau lucrurile, se pare, în ceea ce priveşte Macedonia, Albania (care, deşi candidate oficial, nu au început încă negocierile de aderare), Bosnia-Herţegovina şi Kosovo (acestea două din urmă nici nu au primit încă statutul de candidat, ci sunt doar potenţiale candidate). Cât despre Moldova, în ciuda eforturilor României de a obţine un statut oficial de candidat la UE pentru vecinii din Est, aceştia rămân deocamdată în afara calculelor. De vină este sunt în principal tensiunile dintre UE şi Rusia, dar şi situaţia tensionată din Transnistria şi Găgăuzia. Faptul că Moldova este cea mai săracă ţară de pe continent joacă şi el, desigur, un rol foarte important.

Dacă poate fi vreo consolare pentru moldoveni, aceasta ar putea fi că este absolut sigur că nicio ţară nu va intra în Uniune până în 2019. „Nu va fi nicio extindere a UE în următorii cinci ani. Uniunea are nevoie de o pauză în procesul de extindere pentru a putea consolida stadiul la care a ajuns. Totuşi, sub preşedinţia mea negocierile de aderare deja deschise vor continua, mai ales cu statele din Balcanii de Vest“, spunea, în 2014, Jean Claude Juncker, Preşedintele Comisiei Europene.

Motive diferite

Nu numai că extinderea UE pare în acest moment un lucru de domeniul viitorului îndepărtat, însă unele state membre pun sub semnul întrebării întreg proiectul Uniunii. O mare parte din politicienii din Marea Britanie, de pildă, se pronunţă deschis în favoarea ieşirii ţării lor din UE pe care o văd drept o sursă de birocraţie şi cheltuieli inutile. Premierul David Cameron a anunţat deja că până în 2017 va organiza un referendum privind această chestiune. „Sunt şanse destul de reduse ca această consultare populară să aibă loc în 2015“, a declarat el în urmă cu câteva zile. În cazul în care un astfel de scrutin ar fi organizat în acest an, între 40 şi 50% din electori ar vota pentru părăsirea organizaţiei, în timp ce doar 30-35% din ei ar opta pentru ca ţara lor să rămână membră a Uniunii, după cum arată mai multe sondaje publicate în ultimele 12 luni. Ca şi în cazul referendumului pentru independenţa Scoţiei, indecişii ar putea face diferenţa. Mai trebuie spus că nu ar fi primul scrutin de acest fel organizat în Marea Britanie: în 1975, a avut loc un referendum privind rămânerea Regatului Unit în Comunitatea Economică Europeană, iar 67% din locuitori au votat favorabil.

Un val de euroscepticism a invadat şi Grecia în timpul crizei economice. Mulţi greci îi văd pe vest-europeni drept sursa necazurilor lor. Asta deşi autorităţile lor sunt cele care au falsificat datele financiare şi au împrumutat mai mulţi bani decât puteau returna. În acelaşi timp, vest-europenii i-au iertat deja pe guvernanţii greci de datorii de circa 100 de miliarde de euro şi le-au oferit, şi le oferă în continuare, banii de care au nevoie pentru a nu da faliment, cerându-le doar să ia o serie de măsuri pentru a reduce cheltuielile statului. În ciuda ameninţărilor, o ieşire a Greciei din zona euro sau chiar din Uniunea Europeană pare destul de puţin probabilă, având în vedere că măsura ar fi urmată, cu siguranţă, de un faliment şi de o prăbuşire a nivelului de trai şi aşa afectat de recesiune şi de măsurile de austeritate.

UE vs Rusia

Voci tot mai critice la adresa proiectului european se aud în ultimii ani chiar de la unul dintre vecinii României. Guvernul de la Budapesta a fost criticat de UE pentru o serie de măsuri anti-liberale şi a criticat la rândul său Uniunea pentru că s-ar amesteca prea mult în viaţa cetăţenilor de pe continent. În acelaşi timp, premierul Viktor Orban a arătat o apropiere suspectă de puterea de la Moscova, făcându-i pe unii analişti să descrie Ungaria drept calul troian al Rusiei în UE. Opinii similare au fost exprimate şi în ceea ce priveşte Grecia.

Dar mişcări eurosceptice, care militează deschis pentru retragerea ţării lor din Uniune, există în majoritatea statelor membre. Cele mai cunoscute sunt Frontul Naţional din Franţa, Partidul Libertăţii din Olanda, Jobbik din Ungaria şi UKIP din Marea Britanie. Iar unele din ele par a avea mari şanse să ajungă la guvernare în următoarrea perioadă. Trebuie spus că, până în prezent, s-au retras din Comunitatea Economică Europeană (precursoarea UE) sau din UE Algeria (în 1962, după ce şi-a câştigat independenţa faţă de Franţa), Groenlanda (în 1985, face parte din Danemarca) şi Saint Barthélemy (în 2012, după ce în 2007 insula caraibiană s-a despărţit de Guadelupa; rămâne administrativ parte a Franţei şi regiune ultraperiferică a UE). Aşadar, precedentul există. Care va fi următorul nume pe listă, rămâne să vedem.