Nu este o știre de pe azi pe mâine că statele membre ale Uniunii Europene depind într-o mare măsură de importurile de resurse naturale din partea Rusiei. Studiile de securitate și analizele de relații internaționale vorbesc despre această situație ca fiind fără precedent pentru strategiile Uniunii Europene în dialogul cu Rusia. Cifrele arată destul de îngrijorător.
Energia sub toate formele sale a fost și este un subiect foarte important de negociere între politicienii de la Bruxelles și Putin. În 2014, anul în care Rusia anexa Crimea de la ucraineni, pe lângă teribila criză a migranților cu care se confrunta Europa, dependența față de gazul rusesc a fost unul dintre cele mai importante subiecte dezbătute. În 2014, 71% din exporturile de gaze naturale ale UE au venit din Rusia…
Energia este folosită de politica de la Moscova ca fiind unul dintre cele mai puternice elemente de negociere. În cele mai recente date statistice publicate de Eurostat, cifrele arată îngrijorător. Rusia este cel mai important „partener” al blocului atunci când vine vorba despre energie.
Cum domină Rusia piața energiei din Europa
În 2019, Rusia a contribuit cu 41% din importurile de gaz natural din Uniunea Europeană. Următorii actori au fost Norvegia (16,2%), Algeria (7,6%) și Qatar(5,2%). La capitolul petrol nerafinat, Rusia este cel mai important exportator în UE: 27% dintre cantități au provenit prin intermediul său, fiind urmată de Iraq (9%), Nigeria (8%), Arabia Saudită (7,7%), Kazakhstan (7,3%), Norvegia (7%) etc. Când vine vorba despre combustibilul solid, principalul partener este din nou Rusia, cu o cotă de 46,7%.
Însă, cel mai important aspect este că statele care depind cel mai mult de importurile rusești sunt cele din Vest. Rata dependenței de importuri în industria energiei a fost de 61% la nivel european în 2019, plecând de la țări precum Malta, Luxemburg sau Cipru care depind de importuri în proporție de 90%, până la Estonia, cu 5%.
Aceste cifre sunt esențiale, deoarece prin intermediul lor putem identifica problema ce există la nivel strategic pentru Uniunea Europeană și Piața Comună. 3% din consumul de energie se duce în agricultură și silvicultură, 13,7% în piața de servicii, peste 25% în industrie, 31% transport și 26% utilizatorii casnici. Procente importante din performanța acestor sectoare depind de energia importată de bloc, unde la fiecare capitol Rusia este jucătorul majoritar.
În 2019, UE a consumat 471 de milioane metri cubi de gaz natural, 150 de milioane cumpărați de la Gazprom. Pe termen lung, cifrele nu par a fi încurajatoare: în anul 2000, Uniunea Europeană depindea în proporție de 56% de importurile din energie, iar astăzi, 20 de ani mai târziu, am crescut în dependență cu 5 procente.
Pandemia, un experiment pentru suficiența energetică verde
Impactul lockdown-ului a generat schimbări și la nivelul producției de energie, sub toate formele sale. Conform Agenției Europene a Energiei, în primul sfert al anului 2020, cererea de cărbune a scăzut cu 20% la nivel european, iar cota energiilor regenerabile (apă, aer, soare) a înregistrat un record istoric din cauza pierderilor din cărbune, gaz și surse nucleare.
Cerințele energetice ale Europei sunt într-o continuă scădere ca efect al politicilor de mediu promovate de instituțiile și structurile blocului. Emisiile de carbon au scăzut cu 8% în timpul lockdown-ului, iar cerințele de consum cu 10%.
Green Deal promovează tranziția capacităților de producție către o energiei verde. Uniunea Europeană a înregistrat o nouă realitate în 2020: 14% din electricitatea consumată a fost generată de vânt, în timp ce doar 13% a fost generată de centralele pe bază de cărbuni. 38% din energia folosită în 2020 a venit din surse regenerabile, iar România stă foarte bine la acest capitol:
În 2020 – 12,4% putere eoliană, 3,4% fotovoltaică, 27,6% hidroenergie. Emisiile de gaz au scăzut cu 50% față de anul 1990, însă piața energiei este în continuare responsabilă pentru 2/3 din emisiile de gaze cu efect de seră. Pentru a-și atinge obiectivele strategice asumate prin Green Deal, România trebuie să își crească capacitățile de producție prin intermediul instalării de putere verde: eoliană, fotovoltaică sau biomasă, dar și retehnologizarea celor deja existente pentru reducerea emisiilor.
Adevărul este că un viitor verde sună mult mai bine și mult mai sustenabil pentru mediu, dar și pentru business-urile oamenilor. Însă, întrebarea adevărată ține de costurile strategice ale acestui plan ambițios și potențialele sale riscuri pe termen mediu sau lung.
Obiectivele strategice ale Green Deal
Membrii blocului și-au asumat mai multe obiective, printre care putem enumera: investițiile în tehnologii prietenoase cu mediu, încurajarea industriei în inovație (inovație fiind înțeleasă ca tehnologie care reduce poluarea), transformarea industriei transporturilor într-una mai electrificată, decarbonizarea sectorului energetic etc.
Aici trebuie să înțelegem faptul că Uniunea Europeană caută să atingă „neutralitatea climatică” până în 2050. Astfel, se caută soluții de conectare a piețelor naționale de energie și de eficientizare a lor prin alternative mult mai pozitive pentru mediu. În teorie, fiecare stat membru ar trebui să-și crească eficiența energetică cu cel puțin 32,5% și să crească ponderea energiei din surse regenerabile cu cel puțin 32%, conform documentelor emise de Consiliul UE.
Aceste angajamente o să producă schimbări importante în piață, dar și la nivel social sau economic. Industrii considerate în prezent dăunătoare, care în România poate chiar n-au fost valorificate la potențialul lor, vor ajunge să fie puse în plan secund.
Soluțiile sunt simple, însă costisitoare și relativ complicat de implementat: promovarea tuturor surselor de energie care nu poluează. Energia nucleară este unul dintre cele mai bune exemple la acest capitol, însă nu poate fi promovată din cauza costurilor ridicate, dar și al riscurilor. După dezastrul de la Cernobîl, reactoarele nucleare nu au mai rămas atât de populare în rândul europenilor. În prezent, Franța este singurul actor european care își produce majoritatea energiei prin intermediul acestor centrale, respectiv 70% – cel mai mare procent din lume.
Astfel, rămânem cu energia solară, eoliană, și hidroelectrică. În prezent, România trebuie să renunțe la capacitățile de producție poluante: 21% vine prin intermediul cărbunelui și 15% hidrocarburi.
Europa trebuie să treacă prin Green Deal, însă la sfârșit, nu ar trebui să ajungă mai dependentă de Rusia când vine vorba despre resurse naturale și generarea energiei. Asta ar însemna, în primul rând, găsirea unor noi surse de import al gazelor. Cele mai tentante opțiuni se află în Marea Mediteraneană, iar dacă nu se ajunge la un consens în zonă, unele analize vorbesc despre o creștere a dependenței cu 10-15% față de Rusia până în 2040.
Articol publicat pentru prima dată în Revista Capital.