În urma clasificării universităților, efectuate anul trecut de un organism independent european, toate cele 36 de instituții private de învățământ din România au primit calificativul C (ultima categorie valorică). În același ton, din cele 216 programe de învățământ puse la dispoziție de aceste instituții, doar 4 au primit calificativul A, iar 160, D și E – așa cum se poate intui, cele mai slabe note. Discuții au existat, Corina Dumitrescu, președinte al Asociației Universităților Particulare din România, chemând în instanță Ministerul Educației (pe care ulterior avea să-l conducă câteva zile) în speranța de a modifica rezultatele evaluării. Până acum, ministerul a câștigat trei prezentări în instanță, chiar dacă, potrivit ultimelor declarații ale Ecaterinei Andronescu, există „șanse“ ca, totuși, procesul să fie pierdut, din cauza presupusei lipse a unor documente. Trecând de micile șicane dintre autorități, cu siguranță că cel puțin un sâmbure de adevăr există în clasificarea nefavorabilă acordată universităților private.

Ce are lumea cu ele?
Unul dintre argumentele contra de care se lovesc de ani buni promotorii mediului universitar privat este calitatea îndoielnică a cursurilor livrate. Punct de vedere subiectiv, care însă ridică semne de întrebare, mai ales corelat cu faptul că, potrivit ultimelor cifre disponibile, doar jumătate din studenții particularelor optează, în general, pentru învățământul la zi, restul alegând varianta studiului la distanță sau la frecvență redusă (nu este niciun secret că, atât la stat, cât și la privat, aceste forme de învățământ sunt urmate, în mare parte, doar în vederea obținerii unei diplome). Pentru comparație, 80% din candidații admiși la stat aleg varianta de a merge zilnic la facultate.
Numărul mare de studenți care nu trec prin sala de clasă explică o altă trăsătură hulită a universităților particulare: raportul profesor/elevi necorespunzător – statisticile indică o cifră absurdă, de circa 60 de studenți pentru fiecare cadru didactic, față de 24, în sectorul public.
Legat de profesori, în general, cadrele didactice din sistemul privat au o vârstă de medie mai ridicată – explicația ar fi, conform autorilor unui studiu al Fundației Soros, că „majoritatea universităților particulare au fost deschise în centre universitare cu tradiție, atrăgând astfel un personal cu experiență și cu vechime de zeci de ani în sistemul public de învățământ“.
Interesant este că și media de vârstă a studenților din aceste instituții este considerabil mai mare decât a „omologilor“ lor de la stat, ceea ce reflectă teoria conform căreia universitățile private sunt văzute ca o soluție de rezervă de către cei care nu au reușit să urmeze până la capăt cursurile de stat. Sau ca un compromis la care recurg studenții care, în paralel, au și un loc de muncă – în general, ponderea studenților care lucrează este dublă la privat față de stat.

Și câteva lucruri de bine. Sau nu
Cu o reputație plină de probleme, universitățile private sunt, adesea, demonizate de cunoscătorii sistemului autohton de învățământ. Totuși, plusuri au și ele.

De pildă, studiul sus-menționat al Fundației Soros indică un nivel mai mic de corupție la particular decât la stat (diferența este totuși doar de câteva procente, mai mică decât ar fi de așteptat, în condițiile în care studenții de aici plătesc în bloc taxă), mai puține proceduri birocratice (doar 45% din studenții universităților particulare se plâng de timpul pierdut ducând acte de la un birou la altul, față de peste 70% la stat), o mai bună informare a tinerilor asupra oportunităților de pe piața muncii. Și, poate cel mai important, condițiile de studiu de aici par a fi mult mai satisfăcătoare decât în universitățile publice.
În general, nivelul de mulțumire al studenților și al profesorilor din instituțiile private este cu 20% mai ridicat decât al celor de la stat în privința sălilor de clasă, a facilităților puse la dispoziție, a echipamentelor IT și a laboratoarelor de cercetare. Un detaliu interesant, ținând cont că din diverse analize reiese că dotările din universitățile publice sunt adesea mult superioare celor de la privat – de unde supoziția că, de fapt, în spatele acestui nivel ridicat de satisfacție s-ar ascunde, de fapt, așteptările modeste ale participanților.

500 de euro este taxa medie pe care o vor plăti studenții care au optat pentru o universitate particulară în acest an. Cea mai mică este zero: unele facultăți au atras candidați promițându-le gratuitatea primului an de studiu

20% din tineri nu au dat bacul
Reducerea considera­bilă a numărului de studenți are și câteva explicații de fond: pe de o parte, îmbătrânirea rapidă a populației, survenită în ultimii ani, pe de alta, trecerea de la ciclul de patru ani la cel de trei, odată cu anul universitar 2005-2006, ceea ce a dus la „transferul“ unui mare număr de studenți dinspre ciclul de licență (cel pentru care corespund cifrele) către cel de masterat. Nu în ultimul rând, rezultatele nefericite ale bacalaureatului de anul trecut i-a determinat pe mulți elevi de clasa a XII-a – circa o cincime – să renunțe la tentativa de a lua examenul maturității.
Citește și Pe ce lume trăiește studențimea română?