România a intrat pe câmpul de luptă al competitivităţii instituţiilor de învăţământ europene deja istovită de reformele în educaţie. Când credeam că sistemul universitar a intrat pe făgaşul Bologna, iată că globalizarea ne obligă să ne gândim la noi schimbări.
Colocviul organizat de Centrul Educaţia 2000+ pe tema „Convergenţe şi incertitudini: dezvoltarea politicilor educaţionale în învăţământul universitar“ a scos la lumină mari probleme ale actualului sistem educaţional. Lazăr Vlăsceanu, moderatorul reuniunii care a strâns la aceeaşi masă mulţi dintre foştii miniştri ai învăţământului, a pus degetul pe rănile sistemului. În învăţământul superior, avem un număr prea mare de universităţi, dar prea puţini studenţi. În cercetare avem trei „insule“, care nu fac un arhipelag. Nu ştim cum vom construi poduri între institutele de cercetare naţionale, ale Academiei şi cele universitare, pentru a nu mai concura unele cu altele. Şi cu imaginea învăţământului stăm prost, dar ne lăudăm peste tot cu mari succese. „Ministerul Educaţiei şi Cercetării este farul nostru călăuzitor – conchide moderatorul colocviului. Aplică tehnica bricolajului legislativ şi se află într-o stare entropică. Adică de haos. Trebuie să promovăm schimbări, dar nu vrem să tulburăm sistemul. Suntem în plin caragialism.“
Actualul ministru al învăţământului, Mihai Hârdău, a strălucit prin absenţa de la dezbaterile aprinse pe tema necesităţii reformei învăţământului în contextul integrării şi globalizării. Secretarul de stat Dumitru Miron îi găseşte scuze: „Este la curs.“ De altfel, reprezentantul în funcţie al învăţământului superior recunoaşte că are rezerve că proiectele legislative pentru reformarea sistemului educaţional, supuse dezbaterii publice, ar putea produce modificări în timp util. „Noul an universitar va începe doar cu ajustările posibile. De-abia în 2008-2009 va începe prima serie de masterate Bologna. Trebuie să oferim masteranzilor o altă filozofie, compatibilă cu ceea ce au studiat.“ Secretarul de stat ne asigură că există „un draft de strategie căreia o să-i dăm drumul în două-trei săptămâni.“ Până atunci, sfatul secretarului de stat este să luăm exemplul marilor companii.
Acestea creează cerere pentru produse inexistente. „În acest moment, vorbim despre programe care să răspundă cerinţelor pieţei. Universităţile ar trebui, asemenea marilor companii, să educe cererea. Să ofere programe de studii ale viitorului.“ Cum la acest colocviu nu a participat niciun reprezentant al mediului de afaceri, este greu de apreciat impactul acestor servicii educaţionale futuriste asupra beneficiarilor.
Cert este că foştii miniştri ai învăţământului au venit cu propuneri menite să propulseze învăţământul românesc în competiţia europeană. Clasificarea universităţilor a fost cuvântul de ordine. În spatele scenariilor se ascunde cuvântul magic: finanţarea. Este clar că resursele financiare sunt limitate şi că sistemul de alocare trebuie schimbat. Crearea unui sistem de clasificare ar putea impune alte reguli de distribuire a banilor de la buget. Jan Sadlak, directorul UNESCO – European Centre for Higher Education, spune că totul depinde de voinţa politică.
România se afla în urma Bulgariei la inovare şi cercetare
Clasificarea ţărilor pe criteriul Lisabona ne pune în situaţia de a ne întreba ce avem de făcut în continuare cu învăţământul superior românesc? În acest clasament, pe primele locuri sunt ţări care nu au făcut parte din marile puteri ale lumii. Finlanda are cea mai competitivă economie, prin raportare la criteriile Lisabona, urmată de Danemarca şi Suedia. Marea Britanie are cel mai mare calificativ după ţările nordice. Statele Unite înregistrează un scor mai mare decât media UE. În ariile inovării şi mediului economic, arii recunoscute ca fiind critice pentru creşterea economică şi competitivitate, SUA înregistrează punctaje mai mari decât toate statele UE.
Ar trebui să ne uităm ce au făcut pentru a înregistra performanţele care le-au propulsat acum în topul ţărilor din societatea informaţiei.
România se situează, în clasamentul ţărilor UE raportat la criteriile de la Lisabona, la coadă. Doar Bulgaria este în spatele nostru. Dar stăm mai prost decât vecinii noştri la capitolul inovare, cercetare şi dezvoltare.
CE-I DE FĂCUT?
Stabilirea unor standarde de performanţă, pe diferite etaje, şi asumarea de către universităţi a unui nivel în cadrul acestor standarde ar putea să ne aducă pe o altă cale de abordare decât cea adusă din afară, dar şi pe o altă cale a finanţării.
Aceste clasamente ne duc spre concluzia că trebuie să acţionăm în trei direcţii:
1) dezvoltarea inovării, cercetării şi dezvoltării
2) dezvoltarea unei societăţi a informaţiei
3) crearea unui mediu economic stimulativ pentru sectorul privat.
Ecaterina Andronescu, rector Universitatea Politehnica Bucureşti
Peisajul universitar european
În Uniunea Europeană sunt formaţi ceva mai mulţi diplomaţi în domeniile ştiinţifice şi tehnice în comparaţie cu Statele Unite, dar există un număr mai mic de cercetători decât în ţările puternice din punct de vedere tehnologic.
Europa se remarcă printr-un număr mult mai mic de posturi de cercetători ştiinţifici, cu precădere în sectorul privat. Doar 50% din cercetătorii europeni lucrează în întreprinderi, faţă de 83% în America şi 66% în Japonia. 80% din cercetarea fundamentală în Europa se realizează în universităţi.
Universităţile europene atrag mai puţini studenţi şi cercetători din alte ţări în comparaţie cu universităţile americane. SUA atrage mai mulţi studenţi la studii inginereşti avansate. 50% din europenii care au obţinut diploma de doctor în SUA rămân într-o universitate americană mai mulţi ani, iar un procentaj important dintre aceştia rămâne definitiv.
Cauzele orientării, într-un număr mai mare, a studenţilor şi cercetătorilor spre SUA:
• universităţile europene oferă un mediu mai puţin atrăgător în ceea ce priveşte condiţiile financiare, materiale şi de muncă
• legislaţia legată de vize
• rigiditatea pieţei muncii
• spirit antreprenorial mai puţin dezvoltat, care limitează posibilităţile de angajare în sectoare inovatoare.
Sistemul este finanţat uniform
Situaţia din România, la fel ca şi în ţările UE, este de uniformizare şi dispersie a sistemului universitar. Toate pretind că sunt instituţii de cercetare şi educare. Modul în care s-a făcut evaluarea lor a fost uniform.
CNEEA a lucrat numai cu criterii minimale de acreditare, nu şi de diferenţiere, de referinţă sau de excelenţă. Odată trecut baremul, fiecare universitate a rămas egală cu celelalte. Faptul a condus la o finanţare uniformă a universităţilor.
Această uniformizare este însoţită de o dispersie a resurselor. Dacă nu vom interveni, vom avea numai instituţii de nivel mediu. Trebuie schimbate politicile de resurse umane, pentru a creşte calitatea acestora, în paralel cu profesionalizarea conducerii universitare, introducerea unei finanţări diferenţiate şi flexibile şi instituirea unui sistem de benchmarking pentru învăţământul superior.
CE-I DE FĂCUT?
1) Utilizarea standardelor de acreditare, de referinţă şi de excelenţă;
2) Ranking (Ministerul Educaţiei şi Cercetării + Consiliul Naţional al Rectorilor + o agenţie externă)
3) Gruparea în patru categorii (în funcţie de activitatea dominantă) a instituţiilor de învăţământ superior: de cercetare (licenţă + master + dococtoral +postdoctoral); de educaţie şi cercetare (licenţă + master); de educaţie (licenţă); vocaţionale (instituţiile militare, de artă, sport etc.)
4) Diferenţierea în interiorul universităţilor a departamentelor pe trei sau cinci niveluri, după modelul britanic.
Mircea Miclea, profesor doctor, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj
Jan Sadlak: «Se mişcă plăcile tectonice ale învăţământului superior»
Zilele trecute, a ieşit de sub tipar cartea „The World-Class University an Ranking: Aiming Beyond Status“, editată de Jan Sadlak, sub auspiciile EUNESCO-CEPES. Dincolo de teorii şi metode de clasificare a instituţiilor de învăţământ superior, ideea care se conturează cu acuitate este creşterea competitivităţii la nivel local şi global.
Capital: Am intrat în UE. Mulţi încep să întrebe ce ne facem acum? În ce fel ne ajută integrarea în sistemul european de învăţământ superior?
Jan Sadlak: În acest moment, asistăm la schimbări majore în sistemul educaţional european. În toată lumea, de altfel, „plăcile tectonice“ ale sistemului de învăţământ superior se mişcă. Modelul tradiţional, humboldian, după care funcţionează învăţământul superior, nu mai are acelaşi impact, dovadă faptul că doar unele universităţi sunt performante. În SUA există aproximativ acelaşi număr de instituţii de învăţământ superior ca şi în Europa. Performante sunt doar 200 sau 250.
Capital: Prezenţa universităţilor americane este evidentă în toate topurile academice. Au cea mai mare pondere şi ocupă primele locuri. Unde sunt universităţile europene în aceste clasificări ale universităţilor din întreaga lume?
Jan Sadlak: La o distanţă foarte mare. Americanii însă se declară foarte nemulţumiţi de sistemul actual de învăţământ. În aceste condiţii, ce ar mai putea spune europenii? În ultima vreme, asistăm la fenomenul de centralizare a unor universităţi mari din Franţa, Germania, dar şi China sau chiar Rusia. Finanţarea statului se dovedeşte a fi limitată condiţiile masificării învăţământului superior. În ţările amintite, intervenţia statului a constat în elaborarea unor politici de încurajare a performanţelor şi creării diferenţelor între universităţi. În Germania, se promovează tot mai mult excelenţa. În Rusia, unde învăţământul superior de masă a cunoscut o mare dezvoltare, încep să se facă ierarhizări şi diversificări.
Capital: Procesul de la Bologna este răspunsul Europei în faţa supremaţiei clare a universităţilor americane. Trecerea la un nou sistem de cicluri de învăţământ (licenţă, master, doctorat) va rezolva problema?
Jan Sadlak: Guvernele se confruntă cu două mari probleme. Pe de o parte, sunt conştiente că nu mai pot asigura finanţarea la acelaşi nivel pentru toate instituţiile de învăţământ superior, iar pe de altă parte, ştiu că trebuie să fie performante la nivel global. O universitate nu mai poate funcţiona la nivel local. Competiţia cu SUA este o mare provocare. Doar ţările scandinave ating procentele de participare la învăţământul superior american, de 60%-70%. Media Uniunii Europene se situează la 40%, iar în România se înregistrează 30% participarea populaţiei la nivel academic. Este nevoie de o masivă creştere a numărului de studenţi. Resursele bugetare nu pot asigura această participare de masă. Sistemul actual de finanţare este ipocrit. Este necesară o clasificare a instituţiilor de învăţământ.
Capital: Credeţi că va fi posibilă realizarea unei clasificări recunoscute la nivel naţional şi internaţional a universităţilor din România?
Jan Sadlak: Eu sunt foarte optimist în privinţa realizării clasificării universităţilor din România. Acest lucru se poate realiza prin intermediul câtorva instituţii interesate să se implice. Opinia publică a dovedit că are apetit pentru topuri. Instituţiile de învăţământ sunt foarte sensibile în privinţa unui clasament. Este însă necesar să spargem această falsă imagine că suntem toţi frumoşi. Suntem diferiţi şi este loc pentru toţi. Nu este nicio ruşine ca anumite instituţii de învăţământ superior să se limiteze la a răspunde numai la cerile locale sau regionale. Ideea că toate universităţile sunt la acelaşi nivel este falsă. Realizarea acestei ierarhizări depinde doar de voinţa politică.
Carte de vizită
Jan Sadlak este directorul UNESCO-European Centre for Higher Education încă din anul 1999. Anterior numirii în această funcţie, a fost şeful Secţiei Politici şi Reformă din Învăţământul Superior, la sediul central al UNESCO din Paris. În decursul unei activităţi de peste 25 de ani în domeniul învăţământului superior, a deţinut numeroase poziţii importante, printre care şi cele de secretar executiv al Conferinţei Permanente a Rectorilor, preşedinte şi vicecancelar al Universităţilor Europene de la Geneva (CRE), consultant special şi membru în comitetul executiv al International Association of University Presidents (IAUP).
Criză de profesionişti în universităţi
«Pentru a fi performante, universităţile au nevoie de manageri performanţi. Managementul este ca jocul de şah. Pentru a juca trebuie să înveţi regulile mai întâi. Asta nu înseamnă că vei câştiga în final.»
