Așa că am putut doar să rememorez cele câteva zile în care m-am bucurat să petrec timp în preajma prietenilor veniți de departe, – hăt, de al București -, în provincialul Cluj. O bună ocazie de a-l asculta, la Untold, pe celebrul Lenny Kravitz, dar și despre bucuria de a asista la un spectacol cu minunați cai spanioli, și de a vedea extraordinarul așezământ ecvestru ”Equina”, construit prin grația Fraților Mureșan – Teofil și Simion – , chiar lângă salina Turda.
Binecuvântat, au apărut caii. Calul, ca simbol al energiei, al adolescenței impetuoase, al dragostei de viață și de lumină, exact ca în poemul lui Nichita Stănescu: „calul meu saltă din lut, fumegând. /…/ Soarele saltă /…/ Calul meu saltă /…/ Coama mea blondă arde…” – ”O călărire în zori” – una dintre nemuritoarele efigii nichitiene…
Lenny Kravitz, singurul artist cu patru premii Grammy consecutive la categoria „Best Male Rock Vocal Performance” și considerat unul dintre cei mai importanți artiști rock ai timpurilor noastre, este un muzician renumit pentru abilitățile excepționale în zona muzicii rock, funk și soul. Pentru mine, ca vechi ascultător de muzică și y compris de Lenny Kravitz, încă de acum 40 de ani, artistul îmi place. Dar și prietenilor bucureșteni le-a plăcut. Nu același lucru s-a putut spune despre alte ființe prezente la Untold.
Untold, între Cluj și Zabriskie Point
Spectacolul unei forme de viață pe nume Sam Smith, britanic non-binar a fost taxat pe pagina de Facebook a festivalului, sute de oameni acuzându-l că a pus în scenă un „ritual satanist”, dar și pentru mesajul îngrozitor afișat de acesta, ”protect trans kids”. Doamne ferește!
L-am declarat, cu această ocazie pe prietenul Dan Andronic ”omul zilei”, cu ocazia acestei reuniri de la Cluj, care a spus despre ”cântărețul” untoldist belgian Felix de Laet – răsărit din neant pe scena clujeană sub numele de ”Lost frequencies”, că are alura unui ”Contabil suedez din filmele porno”. Frază excelentă, care a rămas (sper eu, în eternitatea, dacă va fi, a Untoldului, dar, cu siguranță în amintirea noastră.
Elevii nu mai știu nici să chiulească
Deduc că școala astăzi este chiar prăbușită. De ce? Pentru că tinerii” nu numai că nu mai știu (ce) să învețe, dar, mai cu seamă, nu mai știu nici să chiulească…
Un mare fan al chiulului de altă dată a fost celebrul scriitor Robert Louis Stevenson. Eseul lui ”Laudă leneșilor” este o apărare extraordinară a chiulului, în care susține că învățăm mai multe despre viață chiulind decât stând la cursuri.”
De fapt, o persoană inteligentă, care vede cu propriii ochi și aude cu propriile urechi, care are permanent un zâmbet pe față, va dobândi o educație mai adevărată decât multe altele. Există, desigur, o cunoaștere rece și aridă pe culmile științei oficiale și trudnice. Dar totul se află în jurul tău și în schimbul efortului simplu de a privi, vei fi mai aproape de faptele calde și palpitante de viață. În vreme ce alții își încarcă memoria cu o căruță de cuvinte, dintre care jumătate vor fi uitate înainte de încheierea săptămânii, leneșul/chiulangiul poate deprinde o artă cu adevărat folositoare: să cânte la scripcă, să recunoască o țigară bună de foi ori să intre în vorbă cu ușurință cu tot felul de oameni.”
Cam asta spune și Lenny Kravitz în și despre cunoscuta sa piesă ”Human”: ”… este despre noi ca fiinţe spirituale, care trăiesc existenţa umană, cu tot ceea ce implică ea. Când te opreşti din a încerca să faci pe plac tuturor şi să faci ce îşi doresc alţii să faci. Când devii tu însuţi îţi găseşti calea. Cat de eliberator e… Acesta e mesajul piesei.
“ When all of my days are done Of pleasin’ everyone I’ll finally have begun Our time on Earth ain’t gon’ last forever I’m on my journey and I won’t be afraid No more confusion and aggravation What is this life for? I’m gonna win I’m gonna live my truth in this life I am not gonna live a lie ‘Cause I came here to be alive I am here to be human”.
Azi, tinerii se ocupă cu ”cancel culture”
Azi, generații întregi de ”tineri frumoși și liberi” se ocupă, așa cum bine spunea cineva, cu ceea ce numim ”cancel culture”. Cu nimicitul de cultură, de artă, de istorie şi de memorie, care nu mai are loc undeva departe, la adăpost de fotografi şi la distanţă de postmodernitatea „iluminată”. În numele progresului şi al combaterii unor revoltătoare tare, maladii, ideologii și teorii ca antisemitismul, sau rasismul, se revendică în talk-showuri, se reclamă în curţi de justiţie, se cere în docte intervenţii la radio şi tv şi se propune în sofisticate articole de presă.
Acest masacru al culturii are loc la festivalurile de tip Untold”, unde consumul de deșeuri muzicale și droguri este la cel mai înalt nivel. Totul se petrece în văzul lumii, sub ochii cameramanilor amatori și profesionişti, fiind opera unor gloate compuse nu în ultimul rând din „millennials” și „postmillennials”, tineri abulici, sau, după caz, furioşi, de regulă născuţi, crescuţi şi educați, teoretic, în civilizaţia iudeo-creştină. În state de drept. Şi în democraţii…
Totuși. Prezența la Untold a unor artiști remarcabili, precum Nicolae Furdui Iancu, cel care a avut curajul să cânte Imnul României pe scenă, dar și a lui Lenny Kravitz, însoțit de ”instrumentiști care cântau cu atâta pasiune pentru muzică, de parcă erau in transă”, – după cum îmi povestea un prieten prezent acolo, sunt, cumva, potențiale semințe ale re-normalizării, potrivit editorialului de pe EVZ. Poate…
Alienarea societății moderne în filmele lui Michelangelo Antonioni
Tot lungit pe canapea, mi-am amintit de Michelangelo Antonioni, realizatorul unor filme în care descrie perfect alienarea societăţii moderne, datorată incapacităţii de comunicare şi invaziei tehnologiei în cotidian. Antonioni şi-a exprimat tot timpul revolta, care coincidea cu esenţa atitudinii tinerilor generaţiei anilor ’60: ”Blow-up” turnat în 1966 în Marea Britanie şi ”Zabriskie Point” din 1970 turnat în în SUA.
Ele sunt importante şi pentru istoria muzicii pop-rock: ”Blow-up” este singurul film în care apare într-o secvenţă formaţia Yardbirds în concert, iar Zabriskie Point are o coloană sonoră unde pot fi găsite toate marile nume ale muzicii ”mari”, inclusiv Pink Floyd, The Grateful Dead şi The Rolling Stones. În legătură cu Zabriskie Point, Antonioni declară: „Călătorind în lung şi în lat prin Statele Unite, la un moment dat am avut dorinţa să fac un film. E o ţară în care imaginile îţi sar în ochi la fiecare popas. Dintre toate filmele mele acesta este în cea mai mare măsură improvizat în timpul turnării.
Personajele mele încarnează contrastul actual dintre tineret şi civilizaţie”. Acţiunea filmului are loc în timpul revoltelor studenţeşti; un tînăr este acuzat și urmărit pentru o crimă pe care n-a comis-o. Ajunge în deșert cu un avion furat și cunoaște o tînără într-o scenă poate unică în istoria filmului. Locul cu numele Zabriskie Point, loc care i-a plăcut mult lui Antonioni, este o imensă ciudăţenie a naturiiunde cei doi ajung, fac dragoste şi îşi imaginează o comunitate flower-power, practicînd amorul liber. Totul se întâmplă pe muzica special compusă de Pink Floyd. Uluitoare și minunată este însă scena finală a filmului: aflînd faptul că poliţiştii l-au împuşcat pe tînăr, fata, aflată în faţa unei vile în care se organizau întîlniri pentru oamenii de afaceri, o face să explodeze doar prin forţa și intensitatea privirii ei.
Spiritul generației hippie, doar o amintire
Vedem planarea ”au ralenti” a obiectelor distruse, tot pe muzica celor de la Pink Floyd. Niciodată, cred, după acest film nu s-a reuşit o expresie mai curată şi mai puternică a revoltei împotriva sistemului. Azi, constatăm că spiritul generaţiei ”hippie” a rămas doar o amintire, pentru tot mai puțini. Pentru că el a pierdut lupta cu acest inamic, mai puternic și mai ticălos. Rămân doar imaginile cu cei doi tineri, interpretaţi de Daria Halprin şi Mark Frechette, într-un film-simbol al generaţiei hippie – ”Zabriskie Point”.
Acum tinerii nu mai sunt ”hippie”, nu mai au credințe și idealuri. Par doar pierduți pe drumul între LGBTQ, transsexualism, droguri și satanism. ”Sistemul” a reușit, cu aceștia, deocamdată, ceeace n-a reușit cu mișcarea ”hippie”: abandonarea oricărei idei și îndepărtarea de nici cel mai mic protest…
Sam Smith, criticat pentru prestația de la Untold
”Sam Smith a purtat trei rochii, iar la final a apărut îmbrăcat ca o divă a popului și a cântat piesa Unholy, hulită de unii adepți fanatici ai familiei tradiționale. Show -ul a fost unul senzațional,- scrie o parte a presei clujene -, se vede că Sam Smith știe ce cere publicul. Spectatorii de la Untold au gustat, în mare parte, concertul. Au fost puțini membri ai comunității LGBTQ care să se afișeze în ținute extravagante la concertul lui Sam Smith, pentru că încă România nu este destul de toleranță”.
Aș prefera, totuși, varianta ziaristului Liviu Alexa, în stilul lui inconfundabil: ”Problema nu e că a dansat la Untold un băiet in rochiță de femeie. Problema e că VOI, cei ce v-ați făcut poze de acolo, participând la festival chiar și cu copiii voștri, ati legitimat cu prezența un pedhofhil. Vă felicit. PS: știiiiu, copilu’ a “insistat”, știiiu, voi ați fost doar după-masă ați mâncat două gogoși. Știiiiu, aveți toate explicațiile.
