Dezavantajul podcast-ului ar fi doar, într-o oarecare măsură, caracterul său prescriptiv, intenția explicită de a genera o anumită reacție în opinia publică. Dar, până la urmă, în lumea noastră confuză, capacitatea de a formula principii ferme, putința de a propune ierarhii, poate fi mai atrăgătoare decât laxismul călduț al echidistanței și corectitudinii politice.
Vreau să vă recomand un astfel de podcast, susținut de grupul Evenimentul Zilei – Capital, anume: Paladay, realizat de cunoscutul sociolog Mirel Palada. Paladay ne oferă nu doar informații, ci și, mai ales, întrebări și teme de reflecție asupra lumii în care trăim. Unul dintre episoadele săptămânii trecute s-a referit la „noul Război Rece” și probabilitatea ca acesta să evolueze într-un război „cald”. Nu voi repeta ce s-a spus acolo, vă las să vedeți singuri, dar voi face niște adăugiri, plecând de la tema propusă vineri, 20 ianuarie.
Lupta pentru controlul sentimentelor
Plec de la observația lui Mirel Palada că una dintre axele pe care se va purta confruntarea globală în următorii ani este cea „ideologică”. Am pus ghilimele pentru că acum, în al treilea deceniu al mileniului trei, ideologia a devenit mult mai complexă față de perioada Războiului Rece. În acea perioadă, nucleul dur al confruntării era dat de antagonismul unor doctrine politico-economice. Acestea, comunismul și economia centralizat-planificată, pe de o parte, și capitalismul și economia de piață liberă, de cealaltă parte, erau construcții raționale, fiecare cu un eșafodaj teoretic de nivel (intelectual) foarte ridicat. (Nu discut aici despre „dreptatea” sau „erorile” fiecăreia dintre cele două poziții.) Așadar, teoreticienii se străduiau să demonstreze cât mai „științific” corectitudinea viziunii proprii. Demersurile porneau de la categorii filosofice și valori sociale de bază: libertate, putere, proprietate, solidaritate. Ce vreau să subliniez este că ideologiile, subiective prin definiție, căutau o argumentare sprijinită pe fapte și categorii obiective.
Comunismul se considera „bun” pentru că marile programe sociale (dreptul la muncă și lipsa șomajului, învățământul și serviciile medicale gratuite) asigurau tuturor cetățenilor un nivel de bază decent. Capitalismul se considera „bun” pentru că libera inițiativă ducea la prosperitate și, de aici, la libertate individuală.
Desigur, „la firul ierbii”, lupta se ducea în zona bunurilor simbolice. De o parte erau filme cu muncitori fruntași care realizau invenții nemaipomenite, de cealaltă parte erau blugi, Beatles și un Zeitgeist care le vorbea tinerilor despre libertatea de a se opune constrângerilor (sociale, culturale, politice etc.). Comuniștii adresau tinerilor mesajul de a fi excepționali în cadrul sistemului, iar capitaliștii adresau tinerilor mesajul de a fi ei înșiși (i.e. de a fi „fericiți”) împotriva sistemului (sau, măcar, în afara lui). Este, însă, interesant că ambele mesaje se adresau unor mase de tineri. Ambele mesaje erau mobilizatoare, ambele chemau la solidarizare. Firește, mesajul simbolic al capitalismului a fost mai seducător, nu numai prin atracția bunăstării și libertății occidentale, ci și prin mult mai banalul reflex psihologic al tinerilor de a considera excepționalismul în cadrul sistemului nu ca un succes, ci ca o obediență și o renunțare la eul propriu.
Ce putem observa, după mai bine de o jumătate de veac, în „Occidentul extins”?
Disputa ideologică „rațională” a dispărut! Cel puțin în discursul adresat publicului larg, capitalismul este hegemonic, dar într-un fel „de la sine înțeles”, adică nu mai face niciun efort de a își justifica teoretic existența, evoluția sau, măcar, succesul. Stânga centristă a devenit „stânga caviar” și militează pentru cauze preponderent non-economice (drepturile minorităților, ecologie etc.). Comunismul s-a restrâns la un grup nesemnificativ, plasat, alături de fascism, printre extremisme.
Dacă nu mai este „rațională”, disputa ideologică a devenit fundamental emoțională. Procesul nu este nici întâmplător și nici spontan. Pentru publicul larg, emițătorul de ideologie este politicul. Or, politicienii și-au dat seama de mult că oamenii preferă poveștile simple, cu „băieți buni” și „băieți răi”. Societatea occidentală trăiește accelerat și nucleul ei activ este format din „sectorul terțiar”, adică din ocupații care au un grad mic de agregare și solidarizare. Pentru această societate, discursul public trebuie să fie simplu, maniheist și cât mai emoțional.
Acest discurs se dezvoltă pe două direcții: prima, mai apropiată de disputa clasică, se bazează pe antagonismul democrație-dictatură, cea de-a doua, mai subtilă, pe distincția civilizație-barbarie. Desigur, Occidentul poate aduce argumente în favoarea „democrației” și „civilizației” sale. Dar aceste argumente sunt „slabe” ideologic, chiar din punctul de vedere al canonului occidental. Este, însă, ușor și confortabil să te asociezi cu „democrația” și „civilizația”, fără să fie nevoie să le definești.
La „firul ierbii”, în zona consumului de bunuri simbolice, situația este mai complicată, dar la fel de intens emoțională.
Marile nume de creatori de bunuri simbolice din Occident au devenit istorie. Pletele cântăreților sunt acum rare și cenușii. Mesajul este, încă, fiți voi înșivă (i.e. fiți „fericiți”), dar, în niciun caz, împotriva sistemului, ci, exclusiv, în afara lui. Acest mesaj nu se mai adresează unor mase, ci indivizilor sau unor grupuri mici, nu mai este mobilizator, ci, dimpotrivă, distructiv (woke). Filmele de mare succes sunt fie „comedii” grosiere, fie aparțin genului „fantasy”, cu specii umanoide ciudate, în lumi paralele, ireale. Spațiul este descompus, timpul este segmentat, interacțiunile umane sunt fragmentate.
Sistemul pare să-și dorească să se adreseze direct indivizilor și să le ofere nu atât fericire, cât plăcere. Pentrul individul atomizat și hedonist, unicul referențial extern, „Celălalt”, devine ecranul, „display-ul”, și aplicațiile de IA.
Despre Problema „banilor”, într-un material viitor!
