Această realitate a dus la un disconfort transatlantic în relațiile cu China, generând dezbateri cu privire la modul în care țările europene pot apăra cel mai bine echilibrul puterilor din Indo-Pacificic.

Aliații NATO ai SUA nu pot salva militar zona Indo-Pacificului. Dar pot face ceva mai important: pot ajuta Washingtonul să transforme o confruntare bilaterală cu China în una multilaterală.

Deși concurența SUA-China este centrată în Indo-Pacific, Europa va juca un rol crucial. Statele europene ale NATO reprezintă în continuare cea mai mare concentrare a democrațiilor avansate din lume și cel mai formidabil grup aliat din punct de vedere economic și militar.

Dar, pentru că majoritatea țărilor europene se află atât de departe de linii frontale, se pot mișca relativ lent în fața amenințării chineze.

Această asimetrie a produs unele divergențe evidente, cum ar fi momentul în care UE a încheiat cu Beijingul un acord cuprinzător privind investițiile, exact în momentul în care Joe Biden prelua funcția la Casa Albă.

Din fericire, politicile europene par să se îndrepte în direcția corectă, chiar dacă retorica unor lideri precum Angela Merkel și Emmanuel Macron lasă loc interpretărilor.

De la începutul anului 2020, mai multe țări europene au făcut ca Huawei să își construiască mai greu rețelele de telecomunicații 5G. UE a sancționat Beijingul pentru atrocitățile din Xinjiang.

Mai mulți aliați-cheie ai SUA arată mai mult interes pentru apărarea din zona Indo-Pacificică. Franța a condus recent exerciții navale cu America, Australia, India și Japonia în Golful Bengal. Parisul și Londra au expediat forțe navale către Marea Chinei de Sud.

Alte țări, inclusiv Germania, implementează strategii pentru menținerea stabilității în Indo-Pacific. Există chiar informații cu privire la modul în care militarii europeni ar putea ajuta la apărarea Taiwanului de un atac chinez.

Dar nu toți analiștii americani sunt mulțumiți. Există două puncte de vedere contrastante asupra rolului pe care ar trebui să-l joace Europa în rivalitatea sino-americană. Unul este că Washingtonul ar trebui să încurajeze această globalizare a intereselor europene de apărare.

Al doilea punct de vedere este că America ar trebui să acorde prioritate unei regionalizări mai stricte a apărării europene. Astfel, mai degrabă decât să solicite guvernelor europene să proiecteze o putere militară relativ limitată în oceanele îndepărtate, Washingtonul ar trebui să-i convingă să își asume mai mult din povara apărării în Europa și în alte regiuni. Dacă NATO ar face mai mult pentru a aborda amenințările de nivelul doi, cum ar fi Rusia și terorismul internațional, atunci SUA se pot concentra direct asupra Chinei.

Pe de altă parte, dacă Washingtonul se va angaja mai puțin în Europa, rezultatul ar putea fi un NATO fragmentat, care va trebui să lupte pentru a face față amenințării Rusiei.

Pe măsură ce pericolul războiului din Pacificul de Vest crește, provocarea Americii este de a face ca costul agresiunii să fie cât mai prohibitiv pentru Beijing. Asta înseamnă ca Europa să aibă orizonturi globale de apărare, nu să se concentreze doar pe propria ogradă.