Armistițiu după înfrângerea de la Stalingrad

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România s-a alăturat forțelor Axei, colaborând cu Germania lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice (URSS). Totuși, după eșecul de la Stalingrad și contraofensiva Armatei Roșii, la 23 august 1944, Regele Mihai l-a arestat pe Mareșalul Ion Antonescu și a anunțat un armistițiu.

Acest armistițiu nu a fost semnat cu Uniunea Sovietică, așa cum a explicat Evenimentul Istoric. Ca urmare, URSS a continuat atacul, deoarece nu exista un angajament formal. Situația era complicată, iar contextul era unul de război.

„Un nou guvern de Uniune Naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.

Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa Ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită”, a declarat atunci Regele Mihai I, la Radio.

De fapt, nu a existat nicio propunere de armistițiu

Soldații români i-au primit cu brațele deschise pe ruși, crezând declarația Regelui Mihai. Cu toate acestea, s-a dovedit că nu exista nicio ofertă de armistițiu. Un document datat 2 septembrie 1944 prezintă poziția Înaltului Comandament sovietic față de armata română.

Generalul Antonov, locțiitorul șefului Marelui Stat Major sovietic, a transmis mareșalului Malinovski ordinul lui Stalin de a reaminti reprezentanților guvernului român că „armistițiul cu România nu a fost încă semnat”. Acesta a cerut trupelor Frontului 2 Ucrainean să continue îndeplinirea misiunilor date prin directivele Cartierului General.

Un număr semnificativ de prizonieri români au fost luați de către trupele sovietice. Cu toate acestea, estimările variază. În timp ce Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului estima că aproximativ 150.000 de soldați și ofițeri români au fost capturați de sovietici după 23 august 1944, comandamentele sovietice recunoșteau că numărul era mai mic, situându-se între 26.000 și 40.000 de soldați.

În noaptea tensionată de 12/13 septembrie 1944, la Moscova, a fost semnat Armistițiul între guvernul român și guvernele Națiunilor Unite, reprezentate de URSS, Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii. Acest document, semnat după lungi negocieri și tergiversări, a marcat nu doar sfârșitul oficial al participării României alături de Puterile Axei în cel de-al Doilea Război Mondial, ci și începutul unei perioade dificile de subjugare și exploatare economică sub influența sovietică.

Condițiile dure impuse României

Printre condițiile impuse României în cadrul armistițiului se număra recunoașterea anexiunilor sovietice din iunie 1940. Acestea implicau ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. De asemenea, România era obligată să mențină ocupația militară sovietică pe teritoriul său și să plătească o despăgubire de război în valoare de 300 de milioane de dolari. Iar această sumă trebuia achitată în decurs de șase ani.

În plus față de aceste condiții, România era obligată să contribuie la efortul de război aliat împotriva Germaniei și Ungariei prin furnizarea a 12 divizii de infanterie, completate cu alte resurse militare suplimentare.

Articolul 18 al Convenției instituia o Comisie Aliată de Control, în care URSS-ul avea o dominantă puternică. Reprezentanții anglo-americani erau reduși la roluri periferice, consolidând astfel influența și controlul sovietic asupra României postbelice.

La 16 ianuarie 1945, a fost semnată la București Convenția Sovieto-Română privind mărfurile românești care urmau să fie livrate Uniunii Sovietice ca parte a despăgubirilor de război. Deși suma fusese stabilită la 300 de milioane de dolari încă de la semnarea armistițiului în septembrie 1944, rușii au distorsionat acordul, impunând României să plătească 1,2 miliarde de dolari în loc de 300 de milioane dolari, conform istoricilor români.

Cum s-a calculat

Una dintre anomalii a fost impunerea de către sovietici a valorii dolarului din 1938 ca monedă de referință, în locul valorii acestuia la momentul încheierii convenției. Devalorizarea dolarului în cei șapte ani scurși – o perioadă marcată de război mondial – a însemnat că suma efectivă, ajustată la prețurile din 1945, a crescut la 384 de milioane de dolari, față de cei 300 de milioane inițiali. Această discrepanță era doar începutul…

Mărfurile românești specificate în convenție au fost sistematic subevaluate. Astfel, România a fost obligată să plătească mult mai mult decât era stipulat în acord. Această subevaluare masivă a reprezentat o încălcare flagrantă a spiritului și literei convenției inițiale. Ea a deschis calea către o serie lungă de acțiuni de exploatare economică și politică a României de către Uniunea Sovietică.

Astfel, despăgubirile de război plătite de România către URSS nu au fost doar o povară financiară. Au fost și un instrument puternic de control și influență politică. Această atitudine a definit esențial natura relațiilor bilaterale dintre cele două țări în perioada postbelică, subjugând România și instituind o dependență clară față de URSS.

Datoria Germaniei hitleriste față de România a fost anulată

Germania hitleristă avea o datorie de 1,3 miliarde de mărci față de România, reprezentând contravaloarea petrolului și a grânelor livrate de-a lungul războiului. În mod similar, România datora Germaniei 1,25 miliarde de mărci pentru echipamentul militar furnizat. În mod obișnuit, aceste sume se echilibrau, astfel încât nicio parte să nu aibă de dat ceva celeilalte.

Cu toate acestea, la Conferința de la Potsdam, desfășurată între 17 iulie și 2 august 1945, cele patru puteri învingătoare (SUA, URSS, Marea Britanie și Franța) au decis că datoriile reciproce dintre Germania și România nu ar trebui să fie plătite. Astfel, SUA, Marea Britanie și Franța au renunțat la sumele care li se cuveneau din datoria pe care România o avea față de Germania și care au fost confiscate de puterile învingătoare. Această decizie a fost luată pentru a veni în sprijinul URSS-ului.

Prin urmare, datoria Germaniei față de România, în valoare de 1,3 miliarde de mărci, a fost anulată. Cu toate acestea, România a fost obligată să plătească datoria de 1,25 miliarde de mărci către Germania pentru echipamentul militar și industrial livrat. Deși aceste fonduri trebuiau să meargă către Germania, ele au fost încasate de URSS.

În acest fel, România a plătit din nou pentru echipamente, dar de această dată a făcut-o către Uniunea Sovietică.

Mărfurile pe care România era obligată să le plătească în contul datoriei de război către URSS

Convenția Sovieto-Română din 16 ianuarie 1945 stipula următoarele obligații pentru România față de Uniunea Sovietică:

  • 1,7 milioane de tone petrol în anul 1945,
  • 1,6 milioane de tone în 1946,
  •  277.000 tone de porumb la prețul de 22 dolari/tonă,
  • 370.000 tone de grâu la prețul de 24,75 dolari/tonă,
  • 35.000 tone de orz la 21 dolari/tonă,
  • 100.000 de porci la 138 dolari/tonă,
  • 500.000 de oi la 62 dolari/tonă,
  • 200.000 de boi la 83 dolari/tonă,
  • 190.000 de cai la 157 dolari/bucată
  • 1.967.000 metri cubi de lemn,
  • 490 locomotive la 0,45 dolari/kg,
  • 6.000 vagoane la 0,1775 dolari/kg,
  • 1.200 vagoane cisternă la 0,1775 dolari/kg,
  • vasul de linie de pasageri „Basarabia” la prețul de 1,4 milioane de dolari,
  • nava mixtă de pasageri și marfă „Alba Iulia” la prețul de 255.000 dolari,
  • două remorchere evaluate în total la 120.000 dolari,
  • un doc plutitor evaluat la 850.000 dolari,
  • 160 vase fluviale uzate evaluate în total la 5,5 milioane de dolari,
  • 167 nave fluviale noi evaluate în total la 11 milioane de dolari,
  • nave de dragaj și nave elevator,
  • laminorul ultramodern de 14 toli de la uzina „Malaxa” evaluat la 2,46 milioane dolari,
  • utilaje pentru industria petrolieră evaluate la 20 milioane de dolari (pompe de foraj, săpe, mufe etc.),
  •  mașini-unelte în valoare de 4 milioane de dolari,
  • un turbogenerator luat de la uzine din Fieni,
  • patru mașini Fourcault,
  • bare de fier și țagle în valoare de 524.000 dolari.

Informațiile obținute din stenogramele Consiliului de Miniștri din perioada guvernării generalului Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945) au fost făcute publice de către istoricul militar Petre Opriș în cartea intitulată „Armata, spionaj și economie în România (1945-1991)“.