Un nou act normativ clarifică metodologic un aspect important al educaţiei (pre)universitare: practica şcolară. Dar care ar fi motivaţia firmelor de a participa la instruirea studenţilor şi a elevilor? Se vorbeşte şi se tot vorbeşte despre calitatea învăţământului românesc - pornind de la infrastructură şi ajungând la corpul profesoral şi curriculă. Discuţii fără de sfârşit, asemenea schimbărilor din sistem. Conform definiţiei date de Legea 258/2007, pri
Un nou act normativ clarifică metodologic un aspect important al educaţiei (pre)universitare: practica şcolară. Dar care ar fi motivaţia firmelor de a participa la instruirea studenţilor şi a elevilor?
Se vorbeşte şi se tot vorbeşte despre calitatea învăţământului românesc – pornind de la infrastructură şi ajungând la corpul profesoral şi curriculă. Discuţii fără de sfârşit, asemenea schimbărilor din sistem.
Conform definiţiei date de Legea 258/2007, privind practica elevilor şi studenţilor, „Practica este activitatea desfăşurată de elevi şi studenţi, în conformitate cu planul de învăţământ, care are drept scop verificarea aplicabilităţii cunoştinţelor teoretice însuşite de aceştia în cadrul programului de instruire.“
În mecanismul sistemului de practică sunt incluşi trei jucători: practicantul, organizatorul de practică (unitatea de învăţământ) şi partenerul de practică (unitatea în care se va desfăşura în mod efectiv procesul de practică).
De remarcat este, în primul rând, faptul că nu oricine poate fi partener de practică. Altfel spus, practicantul (elev sau student) nu se mai poate duce aşa, de capul lui, în orice organizaţie pentru a-şi efectua stagiul de practică.
Organizaţia care poate fi partener de practică este, conform noii legi, „o societate comercială, o instituţie centrală ori locală sau orice altă persoană juridică ce desfăşoară o activitate în corelaţie cu specializările cuprinse în nomenclatorul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi care poate participa la procesul de instruire practică a studenţilor şi elevilor“. Acel „poate participa“ din fraza de mai sus se traduce prin existenţa unui contract-cadru de colaborare sau a unei convenţii, după caz, încheiate între organizator şi partenerul de practică. La rândul lui, contractul poate fi încheiat doar dacă partenerul de practică potenţial face dovada unei dotări corespunzătoare (logistică, tehnică şi tehnologică) şi a unei echipe de specialişi care să „coordoneze şi să participe la evaluarea desfăşurării practicii elevilor şi studenţilor“.
Cu alte cuvinte, dacă tot vreţi să faceţi bine unor elevi sau studenţi, ar fi cazul să cheltuiţi nişte bani pentru asta. În aceste condiţii, care ar fi motivaţia societăţilor comerciale de a deveni parteneri de practică?
Să zicem că unul dintre motive ar fi acela că organizaţiile pot testa în acest fel persoanele cu „potenţial de angajare“, adică pe cele care dovedesc că au acumulat cunoştinţe şi abilităţi care le fac angajabile într-un orizont de timp rezonabil. Acest lucru se întâmpla şi până acum, e drept că într-o formă mai puţin organizată. Din acest punct de vedere, legea pare să organizeze mai bine procesul, dar oare chiar aşa să fie?
Întâi instruire, apoi recrutare şi angajare
În mod evident, nu toate organizaţiile care primeau până acum elevi şi studenţi la practică se vor înghesui în viitor să devină, în mod oficial, parteneri de practică, după cum este de presupus că nu toţi cei care-şi exprimă această intenţie vor fi acceptaţi de către organizatorii de practică.
Revenind însă la motivaţia societăţilor comerciale de a deveni parteneri de practică, posibilitatea de a putea recruta din rândul practicanţilor poate fi un argument serios. Va fi cazul în special al societăţilor mari, pentru care procesul de recrutare este o maşinărie care nu se opreşte niciodată.
O altă motivaţie ar fi putut fi de ordin fiscal. În forma iniţială, proiectul de lege prevedea o facilitate fiscală importantă, şi anume reducerea impozitului pe profit cu echivalentul a 250 de euro pentru fiecare practicant. O astfel de propunere suna chiar interesant iar ea a şi trecut de Camera Deputaţilor. Punctul de vedere al Guvernului, la depunerea proiectului în Parlament, a fost însă categoric – proiectul a fost respins. Unul dintre motive a fost chiar facilitatea fiscală acordată şi care era în contradicţie cu prevederile Codului fiscal.
Până la urmă, cei 250 de euro s-au pierdut undeva pe drum, în procesul de legiferare de la Senat.
A rămas însă în discuţie ceva mărunţiş, respectiv „o subvenţie financiară suplimentară, echivalentă cu 5% din alocaţia anuală pentru fiecare elev sau student“. Această subvenţie o primeşte organizatorul de practică (unitatea de învăţământ). Acesta, la rândul lui, „alocă partenerului de practică suma aferentă activităţii de practică pentru fiecare elev sau student, pe bază de contract“. Întrebarea care se pune este cu ce titlu alocă unitatea de învăţământ sume către o societate comercială – partener de practică? Subvenţie în scopul acoperirii unor cheltuieli sau cum?
Control pentru modalitatea de alocare a subvenţiei
Asupra acestui aspect Guvernul iarăşi a avut o serie de comentarii negative care au pornit de la faptul că Legea învăţământului prevede deja alocarea de sume în scopul acoperirii cheltuielilor de masă, cazare şi transport, în cazul în care practica se desfăşoară în afara centrului universitar respectiv (în cazul studenţilor). Care este atunci rolul subvenţiei suplimentare, altul decât de stimulare a partenerului de practică de a primi practicanţi?
Prin prisma acestei subvenţii, devine evident că modalitatea de alocare trebuie ţinută sub control. Cum ar veni, nu este pentru toată lumea. Doar că, în timp ce anumite organizaţii vor profita din plin de calitatea de parteneri de practică şi de subvenţie, rămâne de văzut în ce măsură practicanţii vor obţine, la rândul lor, acea experienţă absolut necesară dezvoltării lor profesionale.
Nu încheiem însă înainte de a menţiona o altă prevedere din noua lege, care se referă la posibilitatea ca partenerul de practică să angajaze practicantul cu contract pe perioadă determinată. Este în mod clar o completare a prevederilor Codului muncii, referitoare la angajarea cu contract pe perioadă determinată şi o nouă facilitate acordată angajatorilor, dacă avem în vedere condiţiile limitative prevăzute de lege pentru încheierea unui astfel de contract.