Uzinele IMGB reprezintă mai mult decât o parte a industriei României comuniste. Este chiar o pagină de istorie a țării noastre din acele vremuri. Odată cu visul comuniștilor care stăpâneau România atunci, acela de a o industrializa, a luat ființă și una dintre mândriile regimului. Uzina care s-a deschis în 1963 a dăinuit peste decenii chiar și mult timp după decesul dictatorului care a supus țara noastră ani întregi.
Întreprinderea de mașini grele București (IMGB) a luat ființă în Capitală, în 1963, ca parte a industializării forțate dictate de către Nicolae Ceaușescu, dictatorul care conducea țara cu mână de fier. În perioada comunistă, IMGB a cunoscut expansiunea pe care o voia și o impusese dictatorul. Uzina producea turbine de aburi, inclusiv prima turbină de 700 MW pentru Centrala nucleară de la Cernavodă. De asemenea, IMGB a produs cilindri pentru laminoarele combinatului siderurgic de la Galați care atingeau o greutate de 150 de tone și a livrat în SUA un arbore de generator pentru centralele electrice de 120 de tone. Înainte de căderea dictatorului pe platforma de la IMGB funcționau mai multe fabrici. IMGB, FECNE, General Turbo, Upetrolam, Romenergo Mecanica, Pressofusioni, toate având circa 13.000 de angajați.
IMGB, mândria lui Ceaușescu
Capacitatea maximă de producție a celor de la IMGB a fost de 150.000 de tone, dar, în mod real s-a ajuns la 130.000 de tone, însă rebuturile erau foarte multe înainte de 1989 și acestea se vindeau aproape pe nimic. Peste 13.000 de oameni munceau înainte de evoluție aici. Nicolae Ceauşescu vizita foarte des complexul industrial IMGB, de multe ori alături de alţi şefi de stat.
Pentru a facilita drumul muncitorilor spre fabrică, Ceaușescu a constuit chiar și două stații de metrou cu numele IMGB, pe Magistrala 2 a Metrorex. Oamenii fuseseră aduși cu forța în București și ar fi trebuit să muncească exact cât visa dictatorul.
Societatea s-a profilat în principal pe turbine energetice şi echipament nuclear. Sectorul de prelucrări la cald a avut ca realizare de vârf presa de 1.400 de tone, utilizată în cadrul întreprinderii pentru fabricarea de turbine şi arbori cotiţi. Institutul de proiectări şi cercetări propriu asigura baza de concepţie pentru majoritatea produselor.
În anii 70, ca urmare a negocierilor dintre dictatorul Nicolae Ceauşescu şi președintele american Jimmy Carter, au fost obţinute licenţe de livrare în SUA. IMGB a exportat în Statele Unite un arbore de generator pentru centrale electrice de 120 de tone.
De asemenea, fabrica a realizat cilindri pentru laminoarele combinatului siderurgic de la Galaţi, care atingeau o greutate de 150 de tone. Capacitatea proiectată era de 150.000 de tone de produse, producţia maximă – atinsă în perioada comunistă – fiind de 130.000 de tone. În 1989, platforma din sudul Capitalei număra 13.000 de angajaţi, incluzând şi pe cei care lucrau la companii adiacente, din industriile pe orizontală.
30 de ani de la sloganul rușinii: „Noi muncim, nu gândim”
Dincolo de munca lor, angajații de la IMGB și-au atras un renume pe care nici istoria și trecerea timpului nu-l vor putea șterge. Odată cu finalul lui Ceaușescu s-a scris cea mai neagră pagină de istorie a fabricii. Mai întâi, aceștia au fost aduși forțat la ultimul miting al dictatorului din decembrie 1989, în urma căruia acesta a fugit, apoi a fost executat la Târgoviște. Martorii vremii spun că fix muncitorii de la IMGB au fost incitați să înceapă scandalul în Piață. Apoi, a început dezordinea, iar Ceaușescu, de frică, a luat elicopterul și a fugit de pe clădirea Comitetului Central.
Șase luni mai târziu, acum 30 de ani, muncitorii de la IMGB s-au compromis total în fața istoriei. În Piața Universității, studenții și intelectualii protestau împotriva regimului Iliescu și declaraseră, în mo simbolic acel loc zonă liberă de neocomunism. Muncitorii de la IMGB, aduși în stradă de către puterea care abia se instaurase în România, împreună cu poliția, au început măcelul. Unul dintre sloganurile care nu a mai putut fi șters din memoria colectivă a fost „Noi muncim, nu gândim”. Nici acum, după 30 de ani, muncitorii de la IMGB nu au fost uitați de tinerii schingiuți atunci.
Mai mult, un alt slogan care a făcut „carieră” a fost „IMGB face ordine”. Ce-i drept, IMGB a făcut ordine alături de minerii din Valea Jiului, apoi la final ortacii au fost și aplaudați pentu asta. De către cine? Fix muncitorii de la IMGB i-au aplaudat și le-au făcut cu mâna la plecare. În spate, rămăseseră schilodiți pe viață sau omorâți studenții care voiau doar libertate și fără comunism. „Noi muncim, nu gândim” câștigase, dar România pierduse.
În prezent, la 30 de ani distanță de la măcelul de atunci, fabica IMGB și-a dat obștescul sfârșit. După ce a fost preluată mai întâi de o firmă novegiană, apoi de una coreea, Dosan, IMGB s-a închis. Pe final de viață, compania mai avea câteva sute de angajaţi.
După revoluție, fabrica s-a spart în mai multe mici întreprinderi și a fost aproape de faliment. A fost vândută către consorțiul norvegian AKER KVAERNER. Cu un an în urmă, Guvernul PNȚCD-PNL-PD, condus de Victor Ciorbea a inclus IMGB pe o listă cu 42 de companii care însumau 20% din totalul pierderilor generate de societăţile cu capital de stat. Acestea trebuiau restructurate şi privatizate prin atragerea investitorilor străini. Asta s-a întâmplat și cu celebra IMGB.
Un an mai târziu, grupul norvegian Kvaerner a cumpărat 90% din acţiuni cu suma de 500.000 de dolari. Totuși, tranzacția nu i-a readus succesul acestei întreprinderi. numărul angajaţilor scăzuse dramatic. Mai munceau în sudul Bucureștiului numai 2.700 de persoane.
Privatizarea a fost contestată la acea vreme. Șpăgile, dar și modul cum s-a realizat afacerea reprezintă o nebuloasă și în ziua de azi. În timp scurt, norvegienii au vândut active ale firmei la preţul de 1,5 milioane de dolari, de trei ori mai mult decât plătiseră pe capitalul majoritar Guvernului României. În cadrul acestor tranzacţii, casa de cultură a întreprinderii a fost înstrăinată pentru 1,4 milioane de dolari. Cei de la Kvaerner susţineau însă că ei au achitat şi o parte din datorii, astfel că practic afacerea îi costase în jur de 10 milioane de dolari.
Norvegienii nu au reuşit să facă din IMGB ceea ce își doreau muncitorii, iar oamenii erau dați afară sistematic. Concedierile au continuat, muncitorii rămaşi se arătau nemulţumiţi de salariile considerate prea mici pentru acea vreme. Povestea norvegiană de la IMGB s-a încheiat în 2006, când mai erau angajați puțin peste 600 de angajaţi. Întreprinderea a fost vândută din nou, de data aceasta sud-coreenilor de la Doosan. Noul proprietar părea că găsise calea. Cu un număr de salariaţi relativ constant, între 500 şi 700 de persoane, cifra de afaceri avea să crească de la 30 milioane de euro în 2005 la 90 de milioane de euro în 2012.
Totuși, în mod real, coreenii au păstrat doar foarte puțin din producție și s-au nișat pe anumite piețe pentru export. Din cei 13.000 de angajați care umpleau metroul bucureștean înainte să se lumineze afară, acum a rămas doar o amintire.
CITAT
„Când venea Ceauşescu era sărbătoare. Trebuia să facem curăţenie înainte. Te luau de pe stradă să te duci să munceşti, nu ca acum”, muncitor IMGB.