Va fi un nou război rece, cu China? Probabil că nu. Să luăm drept exemplu cazul Huawei.

Mike Pompeo a descins marți la Londra ca un Darth Vader supraponderal, în vreme ce satrapul local, Boris Johnson, își aștepta anxios judecata în Downing Street. Unii jură că au auzit foșnetul mantiei lui Pompeo când s-a năpustit pe ușă. Însă totul a ieșit bine: premierul britanic făcuse suficient pentru a-l domoli pe stăpânitor.

Motivul vizitei era Huawei, firma chineză de telecomunicații care vinde echipamente unor guverne din întreg Occidentul deoarece nu sunt disponibile produse occidentale comparabile, la un preț competitiv.

Răspunsul SUA a fost, prin urmare, unul politic, nu comercial. Washingtonul cere ca aliații lor să nu cumpere de la Huawei din motive de „securitate”.

Prima lovitură americană a venit la finalul lui 2018, când SUA au determinat Canada să o aresteze pe Meng Wanzhou, directoare financiară la Huawei, când schimba avioanele în drumul ei spre Mexic. Ea se mai află și acum în Canada luptând contra extrădării, în vreme ce doi canadieni sunt ținuți în închisori chineze, efectiv ostatici, în vederea eliberării ei. Acuzația inițială a SUA era că ar fi încălcat sancțiunile contra Iranului, însă acum e acuzată de furt de secrete comerciale americane.

Regatul Unit convenise să implice masiv Huawei în construcția noii rețele 5G cu mult înainte ca Johnson să devină premier, însă el a menținut înțelegerea în ciuda presiunii tot mai mari a SUA pentru a o anula, deoarece el scoate acum Regatul din UE și-l conduce spre un potențial viitor foarte sumbru.

Mai mult de jumătate din comerțul britanic se face cu Europa, însă un acord de liber schimb după ce va fi plecat pare tot mai improbabil. Ce țări ar putea să suplinească măcar parțial Europa? Doar SUA și China, deci Johnson își dorea cu disperare să păstreze ambele opțiuni deschise. Washingtonul, evident, voia ca el să renunțe la opțiunea chineză.

Johnson s-a ținut tare până anul trecut, asigurat de propriile servicii secrete ale Regatului că tehnologia Huawei nu reprezintă vreun pericol, însă în cele din urmă presiunea americană a devenit irezistibilă. Huawei a fost informată că nu va mai participa la rețeaua de telefonie 5G britanică și că întreaga ei tehnologie din rețelele 2G, 3G și 4G va trebui retrasă până în 2027.

Însă doar câteva zile mai târziu niște oficiali britanici au șoptit în urechea Huawei că nu chiar totul e pierdut. Regatul s-ar putea răzgândi la anul. Nimeni nu i-a spus explicit „după alegerile americane”, dar e evident că Regatul e dornic să aducă înapoi Huawei dacă Donald Trump va pierde alegerile în noiembrie (ceea ce pare acum destul de probabil).

Numai că vestea despre acest lucru a ajuns la Washington în câteva microsecunde. (Când vor învăța ei că în acest context modern de comunicații orice îi spui oricui le devine instantaneu cunoscut tuturor?) Deci Johnson era pe bună dreptate neliniștit în timp ce aștepta sosirea viceregelui american. Pardon, a secretarului de stat.

Dar a fost în regulă cu Pompeo. Johnson îi va fi neloial lui Trump doar dacă el va pierde, iar Trump nu va pierde pentru că va iniția un nou război rece. Acesta e planul, dar nu va funcționa.

Nu va funcționa întrucât nici unul dintre aliații Americii, nici măcar unul atât de disperat ca Johnson, nu crede că China reprezintă o amenințare suficient de gravă pentru a justifica o confruntare militară de 40 de ani. Și nici măcar una de cinci ani.

Ei nu sunt naivi în privința neajunsurilor actualului regim chinez. Este o dictatură urâtă și coruptă, intolerantă la dizidență și oprimantă cu minoritățile. Însă nu este expansionistă teritorial decât în imediata ei vecinătate (Hong Kong, Taiwan, Marea Chinei de Sud) și nu este atractivă ideologic nici măcar pentru proprii ei cetățeni.

Singura unealtă ideologică pe care o are Xi Jinping la dispoziție este naționalismul. Și o va folosi, dacă va fi necesar, pentru a-și apăra propria putere, cum de altfel o face și Trump acum, însă pentru un război rece sustenabil e nevoie să existe un sentiment de pericol mai credibil decât cele de care dispun acum ambele părți.

Ideea că China reprezintă „amenințarea centrală a vremurilor noastre”, după cum s-a exprimat marți Pompeo, este ridicolă. Economic, e un competitor formidabil (deși cu picioare de lut din perspectivă demografică), dar pur și simplu nu e interesată de o confruntare militară clasică.

De exemplu, China nu se deranjează să-și mențină o forță nucleară strategică comparabilă fie și de departe cu a Americii ori Rusiei. Ea crede sincer că descurajarea nucleară face din acest gen de război o nebunie, și-și păstrează doar un număr de rachete suficient pentru a descuraja un eventual agresor irațional. Disputa frontalieră cu India este periferică și minoră, și nici una dintre părți nu-i va permite să escaladeze.

Celelalte mari puteri, inclusiv UE, pur și simplu nu pot accepta viziunea Trump-Pompeo a unei lumi împărțite în două blocuri ostile și militarizate ca în 1945-1989. Până și Boris Johnson, cu toate pretențiile sale sub-churchilliene, nu poate lua ideea în serios și automat își protejează pariul după ce spune de formă ce i se cere să spună.

„Nu-i luați apărarea lui Trump, atacați China!” – așa sunau instrucțiunile trimise candidaților la Senat ai Partidului Republican, dar asta nu funcționează și în afara SUA. Probabil nu va funcționa nici în SUA.