Este duminică dimineața, 15 noiembrie 2020. Frunzele de toamnă, la Washington și la New York, și-au pierdut deja verdeaţa. În cele două orașe, studiourile TV gratuite şi prin cablu sunt pregătite pentru un ritual care a început la mijlocul secolului XX, talk show-ul politic de duminică.

După o numărare deosebit de lentă a urnelor, analiștii discută dacă luna iulie a fost cea care l-a ales pe Joe Biden. Nu sunt de acord în privinţa momentului.
Să fi fost explozia pandemiei în statele cruciale pentru Donald Trump? Cartea nepoatei Mary Trump, observatoare privilegiată a narcisismului malign și a corupției unchiului?

Semne potrivit cărora republicanii și-au pierdut frica de a nu-i fi pe plac lui Trump, recunoscând deschis că nu își vor risca sănătatea participând la convenția partidului din Florida din luna august? Sau primul miting anulat din lipsă de public?

Și care este iconografia înfrângerii? Un președinte vizibil epuizat care mormăie fraze incoerente timp de o oră în grădina Casei Albe?

Sau, cine știe, suprimarea imaginii anterioare, când două dintre cele trei rețele principale de TV prin cablu au tăiat semnalul falsei conferințe de presă transformate în miting electoral marți (14 iulie)?

După trauma din 2016, democrații reacționează la estimările referitoare la victorie cu o superstiție similară celei a actorilor shakespearieni atunci când cineva pronunță „Macbeth” în interiorul unui teatru.

Încă din secolul XVII, o legendă a morţilor și a dezastrelor în producțiile piesei i-a determinat pe actori să se referă la tragedia despre ambiție și putere doar ca la „piesă scoțiană”. Toc, toc, toc.

Da, sondajele naționale care indică în prezent victoria lui Joe Biden au iluzionat deja majoritatea alegătorilor care i-au acordat lui Hillary Clinton votul popular. Dar accelerarea deplasării [direcţiei de vot] înregistrate în rândul opiniei publice este nouă.

De la Barack Obama, trecând prin analiștii de sondaje și prin redacţii, până la însuși Donald Trump, nimeni nu se aștepta la victoria republicanului în noiembrie 2016.

Există o diferență importantă. Biden nu atrage, de departe, ratele de respingere care erau albatroşi pe umerii lui Hillary.

Spre disperarea consilierilor, Trump dublează pariul polarizării, zguduind zilnic clopotele rasiale zilnic, în timp ce sprijinul pentru el se prăbușește în rândul independenților, cel mai mare bloc electoral din țară.

Un termometru al calamităţii ar putea fi dialogurile lui William Cohan, fost investitor financiar și acum reporter la revista „Vanity Fair”, cu directorii de pe Wall Street, aceiași care s-au mânjit cu avantaje sub Trump, care a eliminat 2 trilioane de dolari (10,7 trilioane de reali) din impozite.

Ei i-au suflat lui Cohan că majorarea impozitului pe câștigurile de capital este binevenită, recunoscând aisbergul din calea Titanicului național. Imaginaţi-vă, o „piață” care știe să distingă o fantomă şi benzinăria Ipiranga de o economie.

În Macondoul (specie de plantă din familia Malvaceae; n. trad.) mental al lui Trump, el va fi salvat de legendara majoritate tăcută, aceeași căreia Richard Nixon i-a mulțumit-o pentru că a fost ales, în 1968. Nimic nu îl convinge pe președinte că majoritatea tăcută astăzi este hidroxiclorochina supraviețuirii sale politice.

Mai sunt trei luni și jumătate până când speculaţiile acestei editorialiste se vor confirma ca un fapt. Ca persoană care şi-a petrecut noaptea de 8 noiembrie 2016 în stare șoc în mulțimea care urmărea numărătoarea pe ecranele mari din Times Square, ar trebui să dau dovadă de bun-simț şi să mă refer până pe 4 noiembrie a.c. la un președinte Biden ca la „piesa scoţiană”.

Dacă mă înșel și experiența democratică occidentală va încasa o nouă lovitură, o retractare necesară va fi cea mai mică dintre problemele mele.