România nu va mai avea acord cu FMI. În mod tradițional, aș fi pus semnul exclamării după această propozitie, dar astăzi nu simt că mai este cazul. Dimpotrivă, mi se pare de un elementar bun-simț să încetăm să mai folosim aceste rotițe laterale ajutătoare la bicicleta programelor macroeconomice și să ne apucăm să pedalăm singuri prin parcul economiei de piață. Până acum, FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială au vegheat la integritatea trupului plăpând al guvernării, asigurându-și în același timp și integritatea fluxurilor de bani siguri, proveniți din dobânzile pe care noi, românii, le-am plătit întocmai și la timp. După ideea că avem nevoie de bani ca să ne dezvoltăm, a urmat ideea că avem nevoie de bani ca să ne împrumutăm. Apoi, am avut nevoie doar de bani la dispoziție, fără să ne mai și dedulcim din ei. Firește, pentru aceste privilegii am plătit ce era de plătit. Doar ca să avem credibilitate în lume, ancore de stabilitate, consultanță profesionistă pentru ageamiii de prin guvernele care s-au perindat pe la Palatul Victoria. Cred că era și timpul să încercăm să ne mai vedem de ale noastre prin noi înșine. Respectiv, să lăsăm problema economiei să fie o chestiune între cetățenii cu drept de vot și partidele politice. Până la urmă, la asta se rezumă succesul sistemului democratic: dacă nu-s buni cei de la putere, pot fi schimbați fără violență și vărsare de sânge. Ceea ce nu este deloc puțin.

Să fim serioși, nu „proiectul“ Guvernului de a reduce CAS cu 5% i-a oprit pe cei de la FMI să prelungească acordul. Dacă exista cu adevărat această intenție de partea română, se găseau destule formule pentru a compensa lipsa încasărilor de la buget, chiar și în formula pesimistă în care nimic nu s-ar fi putut echilibra prin creșterea bazei de impozitare, adică mărirea numărului de angajați legal. Problema a fost că se simte nevoia de cheltuieli cât mai mari, acum, în an electoral. Iar a face viața mai ușoară antreprenorilor din mediul privat nu este un obiectiv care să răsune interesant în urechile socialiștilor. Mai degrabă aceștia s-ar mobiliza pe creșteri de pensii și salarii, pe investiții locale din care să-și tragă partea tot primarul și președintele de consiliu județean, iar apoi s-ar negocia un pic mai multă inflație cu Mugur Isărescu. Iar chestiile astea se fac mult mai simplu fără a avea peste umăr ochiul iscoditor al contabilului de la FMI/CE/BM.

Vestea vacanței pe care și-a luat-o FMI mi se pare astfel foarte bună. Doar Guvernul este în măsură să-și asume decizii politice în această țară și să răspundă pentru ele. Mă doare faptul că Ponta va risipi banii noștri pe pomeni electorale. Dar și mai rău mi s-ar fi părut să se poată ascunde în spatele vreunui finanțist cu ochelari care vorbește limba engleză cu accent străin și care ne aburește în limbaj economic academic.

Claudiu Şerban,
director editorial, Capital