Politica britanică se confruntă săptămâna aceasta cu o criză intelectuală. Ea constă în faptul că nu mai știi pe cine să crezi. Cu încă un val pandemic în plină desfășurare, se spune că guvernul e dezbinat în privința soluției: să se bazeze pe unicul său „loz câștigător” pandemic, vaccinarea, sau să revină la închiderea populației în case? Nu încape îndoială că varianta Omicron e extrem de contagioasă. Iar cearta cu privire la cum poate fi ea oprită e una înverșunată, a scris Simon Jenkins pentru The Guardian.
Vai de publicul care are atât de multe întrebări despre Covid-19. Cine ar trebui crezut?
Pe de o parte sunt premierul, Boris Johnson, și o mare parte a partidului său pledând împotriva carantinei. Vaccinarea, spun ei, este unica apărare sigură împotriva acestei boli. Ce contează cu adevărat e numărul spitalizărilor și, cu aproximativ 1.000 pe zi, ele sunt cu mult în urma celor 4.200 pe zi din ianuarie. Decesele au rămas chiar și mai mult în urmă. Carantina ar eviscera economia, chiar și dacă ar mai fi contrabalansată prin subvențiile statului. Ar readuce izolarea socială și psihologică și i-ar devasta nu numai pe bătrâni, dar adesea și pe tineri. Costurile ar fi enorme, conform theguardian.com
Acești politicieni, majoritatea conservatori, cred că noul val trebuie abordat prin intermediul politicii sanitare. NHS [sistemul medical public – n.trad.] a făcut față acum un an, însă acest serviciu rămâne disperat de ineficient. Se pare că abia acum s-a apucat să caute modalități de a suplimenta capacitatea de îngrijire a bătrânilor pentru a mai elibera din paturile de spital. Abia acum propune ca mai mulți pacienți să fie tratați acasă și să se apeleze mai mult la medicii de familie, farmacii și testarea la clinici particulare. NHS există pentru a absorbi presiune. Faptul că el ar putea să aibă nevoie de mai mulți bani nu poate justifica revenirea la carantină. Din perspectiva acestor politicieni ar trebui să mizăm pe vaccinare și să ne asumăm un risc.
De cealaltă parte și-a masat trupele ceea ce numim „știință”. Dacă în prima linie cadrele medicale se confruntă cu o creștere bruscă a spitalizărilor, oamenii de știință din comitetele SAGE [consiliază guvernul în privința pandemiei – n.trad.] se confruntă cu un coșmar. E coșmarul unui virus care suferă necontenit mutații și despre care încă nu știe nimeni dacă poate fi oprit de vaccinuri, pentru a nu mai pomeni și de accesul facil la vaccinuri pentru toată lumea. Ei sunt susținuți de un tren strident al statisticienilor, autorilor de prognoze, cercetătorilor și corporațiilor farmaceutice.
Fiecare dintre aceste grupuri este și un grup de lobby cu un interes propriu de a se proceda cu prudență
Fiecare dintre aceste grupuri este și un grup de lobby cu un interes propriu de a se proceda cu prudență. Mottoul lor este „protejăm NHS” – care se traduce implicit prin „NHS nu vă va proteja”. Nu vă asumați riscurile, țipă ei. Anul ăsta n-a fost la fel de rău ca anteriorul, dar n-ai niciodată de unde să știi. Când te fugărește diavolul nu te oprești să-l întrebi dacă a mai obosit. Închideți tot acum.
Ambele tabere în această ceartă sunt de natură politică, întrucât ambele fac un joc politic. Ele exploatează frica și se joacă cu riscul. Unica reacție de bun simț a populației este să ceară necontenit probe pentru afirmațiile care se fac.
Chiar acum ni se spune că Omicron ar putea fi o variantă mai slabă și, posibil, finală a virusului. Unii cercetători așa spun, alții zic pe dos. Profesorul de psihologie socială Stephen Reicher, membru al unui subcomitet SAGE, a făcut declarația alarmantă că până în 2022 va fi prea târziu pentru a se mai introduce o carantină care să întrerupă în mod eficient transmiterea. Dar cum așa și de ce? Care tipuri de carantină sunt cele mai eficiente pentru reducerea infectării? De ce ar putea fi lăsate deschise magazinele și școlile, dar barurile și restaurantele trebuie forțate să se închidă la interior? Există în această privință o ecuație costuri-beneficii? Câte vieți vor fi salvate în plus dacă distanțarea se va face la doi metri în loc de un metru? Care este efectul real al unei carantine de două săptămâni pentru „întreruperea transmisiei” ori este doar un gest macho? Toate acestea par a fi întrebări rezonabile la care birocrația pandemică trebuie să aibă răspunsuri – având în vedere că este atât de sigură în privința soluțiilor.
Populația ar trebui să fie acum potopită cu probe dacă e vorba să aibă încredere în guvern în vederea unor reînnoite încălcări ale libertăților sale. Și totuși, tot ce primește publicul sunt statistici seci, neexplicate, care și-au pierdut orice posibilitate de a mai șoca.
Ne aflăm acum pe un câmp de bătălie politic, unul al vieților pierdute, devastate și nimicite, al costurilor colaterale și nevăzute și al unei încrederi mereu mai mici în autorități. Guvernul britanic își asumă puterea de a distribui aceste costuri pe umerii unei țări întregi. În schimb, unica lui obligație este să ne prezinte probe. Trebuie să ofere motive, motive cu nemiluita.