În Statele Unite, viaţa de după criză începe să-şi intre pe făgaş, dar urmele lăsate de recesiunea secolului sunt adânci şi se vor vindeca greu. Poate niciodată, însă optimiştii văd dincolo de costurile crizei nişte lecţii care ar trebui învăţate.
Soarele răsare la fel ca şi acum un an peste deşertul Nevada, devreme, la 6, deşi suntem în plină iarnă. La ora asta, nu e nici picior de jucător pe străzile din Las Vegas, oraşul care împarte, ca o uriaşă ruletă a destinului, norocul şi ghinionul, visele şi decepţiile, căsătorii de o noapte şi regrete de o viaţă. Mărire şi decădere, poleite cu aur şi luminate strident, într-un melodramatism al kitsch-ului perfect, care te fură pentru a-ţi lăsa impresia că ai toată lumea la picioare, la propriu, pentru că nu există vreun loc cât de cât cunoscut pe planeta asta, de la piramidele egiptene până la canalele veneţiene, care să nu fi fost reprodus la scară în Las Vegas.
Probabil că nu există o modalitate mai bună pentru a observa ce urme a lăsat cea mai mare criză economică din 1933 încoace decât plimbându-te pe Fremont Street, poate singura stradă privată din lume, cumpărată de la municipalitate de către proprietarii de cazinouri, închisă şi transformată în loc de promenadă ispititoare.
Cât valorează o picătură într-un ocean
Primele raze de soare care încearcă să străpungă structura metalică a acoperişului străzii (da, au acoperit strada, deşi în deşert plouă rar) trezesc însă gânduri şi sentimente diferite de acum un an, când America era în plină criză, iar noi, aflaţi cu 10.000 de kilometri mai la est, ne amăgeam că nu vom suferi atât de tare de pe urma ei.
E dimineaţa zilei de dinaintea deschiderii oficiale a Consumer Electronic Show (CES) 2010 şi oraşul se pregăteşte să primească peste 300.000 de oameni care vin aici legaţi, într-un fel sau altul, de cel mai mare eveniment mondial al industriei de IT şi electronice. Este doar o picătură în oceanul milioanelor de americani care îşi petrec zilele în capitala mondială a jocurilor de noroc, însă americanii sunt serioşi: orice turist trebuie tratat cu respect, fiindcă este o sursă de bani şi nicăieri nu realizezi mai bine decât în Las Vegas cum ştiu ei să stoarcă din tine fiecare cent. Dar ceva s-a schimbat. Acum un an, taximetriştii comentau atunci când primeau un bacşiş de doi dolari la o cursă de 20 de dolari: „Sir, am o familie de hrănit acasă şi sunt vremuri grele“, mi-a spus un negru de vreo doi metri anul trecut şi n-am ţinut să-l contrazic. Acum, ei zâmbesc încântaţi pentru aceeaşi sumă.
Recesiunea economiei americane, văzută cu ochi de român, pe viu
Criza a lovit exact în inima Americii, în clasa mijlocie. Şi chiar dacă autorităţile vorbesc acum de redresarea economiei, ea a lăsat răni care încă nu s-au vindecat. „Oamenii din clasa socială de mijloc şi cei cu venituri reduse au crezut că, dacă trăiesc de la un weekend la altul şi cheltuie tot ce produc, totul e în regulă, lucrurile merg strună“, explică Dan Pascu, şef de departament la o companie din Los Angeles care produce programe software pentru industria manufacturieră. Dan mi-e prieten din liceu, a plecat din România de zece ani şi a venit să ne întâlnim în Las Vegas. El poate explica mai bine decât mine cât de tare a durut criza în ţara ei natală. „Dacă americanul face 50.000 de dolari pe an şi cheltuie 49.900 de dolari, trăieşte bine. Aşa a fost învăţat. Noi, imigranţii, am fost învăţaţi altfel: dacă producem 50.000 de dolari şi cheltuim 30.000 pe an, deja ceva nu-i în regulă; trebuie să acţionăm, să reducem balanţa undeva la 50%-50%. De aceea, criza nu ne-a lovit atât de tare ca pe John Smith sau pe imigranţii deja americanizaţi“.
Din cei opt subalterni pe care i-a avut, Dan a trebuit să concedieze anul trecut cinci. Cam aşa au stat lucrurile peste tot în SUA, ştiut fiind faptul că economia şi şomajul nu urmează simultan aceeaşi curbă de redresare.
Copiii recesiunii
De două zile de la venirea mea în Las Vegas, USA Today, cel mai mare cotidian din State, deschide cu subiecte pe aceeaşi temă, urmele pe care le lasă criza în comportamentul şi viaţa americanilor, iar CNN tratează tema cu aceeaşi preocupare. Tot mai mulţi oameni îşi retrag copiii din şcolile particulare şi îi înscriu la cele publice. Ei pot economisi, astfel, în medie, circa 20.000 de dolari pe an, în cazul unei familii cu trei copii. Dar toţi sunt îngrijoraţi de calitatea pregătirii, de viitorul copiilor lor. O întreagă Americă dezbate acum dacă există sau nu şi o parte bună în acest fenomen, dacă nu cumva elevii şi studenţii buni transferaţi din şcolile particulare ar putea forţa în sens pozitiv calitatea învăţământului public. Da, ştiu, americanii au preocupări diferite de noi şi „sistemul“ operează diferit peste Ocean, însă legile economiei sunt aceleaşi peste tot. Unii dintre ei au înţeles că în viaţa lor vor rămâne urme adânci, pentru mai mulţi ani de acum înainte, de pe urma crizei. Alţii încearcă să se obişnuiască cu ideea, să înţeleagă că lucrurile vor fi diferite. „Copiii recesiunii“, cum îi numeşte USA Today, vor plăti la maturitate preţul crizei declanşate de părinţii lor: locuri de muncă mai greu de găsit, salarii mai reduse. Aşteptări mai mici, mai rezonabile, explică ziarul american. Un alt stil de viaţă.
În decembrie anul trecut, rata şomajului a ajuns în SUA la 10%, şi acest fapt este considerat o mare „victorie“ faţă de cele 10,2 procente înregistrate în luna precedentă. Fed (banca centrală a SUA) se aşteaptă la o scădere a ratei şomajului la o singură cifră spre finele acestui an, dar anticipează că nu va coborî sub 7,5% până în 2012. Potrivit analizelor din presa americană, aceasta se traduce, pentru şomerii care îşi vor găsi din nou slujbe, prin salarii cu circa 20% mai mici faţă de cei care fac aceeaşi muncă, dar nu şi-au pierdut locurile de muncă în perioada crizei.
Dan, ca şi alţi americani, încearcă să găsească părţi bune printre relele aduse de recesiune. Casa cumpărată cu 450.000 de dolari i-a fost reevaluată la 410.000; pentru că locuieşte într-o „zonă bună“, deprecierea nu a depăşit 10%, comparativ cu media de 25% în Los Angeles. Din cei cinci subalterni concediaţi, „patru trebuiau să plece demult“. Maşina soţiei, o Toyota Prius hibrid, a costat cu 2.000 de dolari peste preţul pieţei de acum, iar rata e mare; dar cea cumpărată de el recent, cu motor V8 şi care consumă 22 de litri la suta de kilometri, este cu 8.000 de dolari mai ieftină. „Iar preţul benzinei e la jumătate faţă de 2005“, spune el.
Chiar şi la CES 2010, lumea începe să vorbească despre ieşirea din criză şi mă întreb cu ce năstruşnicii tehnice ne vor mai scoate producătorii bani din buzunare. Într-o economie bazată pe consum, banul trebuie să circule. Americanii înţeleg mai bine decât noi asta şi sunt dispuşi să continue jocul, chiar dacă nu sunt la fel de dispuşi ca în trecut să rişte.
Ruleta se învârte mai departe
Că viaţa merge mai departe se vede cel mai bine la mesele de joc din cazinourile din Las Vegas. Să nu vă imaginaţi că aici vin doar cei disperaţi după câştiguri peste noapte, vedete sau miliardari care nu ştiu cum să piardă banii. Anul trecut, în autobuzul care mă ducea spre unul dintre terminalele aeroportului McCarran, la avionul care urma să mă întoarcă acasă, stăteam de vorbă cu un bătrânel care se întorcea şi el acasă, în Omaha. Copiii îi tăiaseră renta săptămânală cu care îl lăsau, la bătrâneţe, să-şi facă mendrele în Vegas, în locul în care mereu şi-a dorit să stea agăţat, pentru totdeauna, de aparatele de joc. „Am să iau banii nepoţilor din depozitul strâns pentru studii şi tot mă întorc“, glumea amar bătrânelul.
Mă uit prin cazinouri, deşi ştiu că n-am nicio şansă să aflu dacă s-a reîntors în Las Vegas. Probabil că nu, dar văd destui bătrâni jucând câţiva dolari, relaxaţi. Life goes on, cum zice americanul.
Oamenii din clasa socială de mijloc şi cei cu venituri reduse au crezut că, dacă trăiesc de la un weekend la altul şi cheltuie tot ce produc, totul e în regulă, lucrurile merg strună.
Dan Pascu, manager IT, stabilit în SUA acum 10 ani
10% este rata şomajului înregistrată în SUA în decembrie 2009. Federal Reserve nu se aşteaptă ca ea să scadă sub 7,5% până în 2012
